Aventuri pe litoralul românesc

Intru în buda restaurantului. Foarte curată… dacă iau Covid, nu-i de-aici. Mă întâmpină un wc montat în perete, fără picior de susținere. Kilogramele îmi spun să nu mă așez, cufureala caracteristică litoralului românesc mă obligă să încerc.

Mă așez așa cu juma’ de bucă, timid ca o fată mare. Nimic. Mă fac comod și cu cealaltă bucă, moment în care se aude un trosnet din perete și un scârțâit de montant metalic sub sarcină grea. Înlemnesc. Wc-ul coboară lin vreo cinci centimetri și se oprește într-o proptea misterioasă care trosnește din spatele peretelui ca un submarin sovietic la mare adâncime. Incidentul îmi sudează sfincterul și realizez că sunt prea stresat de o posibilă prăbușire ca să-mi mai iasă nutriția litoralului românesc care țipă din intestin.

Încerc să mă relaxez, wc-ul pare stabil deși trosnește din când în când, iar eu mă străduiesc conștient să slăbesc valva ca să scap. Pe partea cealaltă a ușii se aud niște șlapi și o voce: „Rareș?”. Eu nimic. Mă screm. Mă țin cu o mână de perete în caz de prăbușire. Transpir. Vocea: „Rareș? Rareș! RAREȘ!!! Raaaareș! RAREEEȘ!!! Rarerarerareș! RAREȘ!!!”. Eu nimic. Mi s-a închis sfincterul la loc.

Șlapii se apropie și bat puternic cu pumnul în ușă: „RAREȘ!!!!!”. Mă enervez: „Bă, la mine aicea nu-i niciun Rareș! Poate dacă mai aștepți puțin… dar în liniște!!!”. Șlapii pleacă repejor. Mă ia teama și mai rău. Acum sunt singur în toată buda. Dacă pic cu veceul nici n-are cine să mă salveze. Rareș…?

Nevastă-mea avea nu-ș’ ce conferință la hotel și zic să ies agale pe faleză să pierd câteva ore până termină ea. Mă țin hipnotizat de soare după o pereche de buci în bikini care mă ghidează până la telegondolă. Mă sui în gondolă ca să văd și eu de sus toate delapidările alea din Mamaia. Mă dau jos la capăt și-o țin tot așa aiurea în plimbare până mă satur de tarabe cu gablonțuri, bibelouri și trențe de plajă.

Mă rătăcesc pe-acolo pe la: „Hai, chiparosule, să-ți ghicesc sorocu’ să-ț’ aduc norocu’ să mănâncă și mamaie ceva!”. Zic: „Nu vreau bre, mamaie, că-s deja aici. Înainte să ajung în Mamaia trebea să-mi ghicești să nu mă mai duc!”. Zic s-apuc pe-o scurtătură să ies din nou spre bulevard, dar dau într-o uliță îngustă prin spatele unor magazine. În mijlocul uliței stau trei etnii care se joacă cu o armă cu electroșocuri. Băieții se curentează între ei și râd, mai puțin ăla căruia îi vine rândul la șoc.

Răresc pasul ca să am timp să analizez situația. Mai bine rămâneam să-mi ghicească baba că mă-ntâlnesc cu nepoții ei liberați de curând. În jur țipenie. Zdrahonilor le vine idee să țină toți trei mâna pe o tonetă metalică și să se electrocuteze toți deodată. Țipă, bâțâie necontrolat și pe urmă râd. Mă observă venind, mă cântăresc așa din priviri și se îndreaptă spre mine: „Șăfule, n-ai o țigare?”

Pe mine, dacă mă lași în Kabul sau Mogadishu, eu mă descurc. Primul lucru pe care trebuie să-l faci la faze de-astea e să dai mâna cu ei, să fii relaxat și amabil. Strâng toate mâinile tatuate cu „singur între patru pereți” și zic: „Boss, dau țigări, doar dacă-mi dai și mie un foc!”. Ăl mai mare dintre ei: „Omidă, adu bă bricheta!!!”. Vine Omidă cu tazer-ul, cu-n ochi vătămat permanent de vreun mascat prin arest, mută electroșocul în mâna ailaltă și scoate din buzunar o brichetă.

Ne aprindem toți câte o țigară și ne luăm la vorbă: „Socares! Motomanga ando… cum ajung înapoi pe faleză?”. Dintr-una într-alta, Omidă îl șochează pe tovarășul lui, ăla țipă, ăștialalți râd și-mi întinde și mie tazer-ul: „Vrei?”. Parcă îmi pasa un joint sau poșteam o țuică împreună. Zic: „Nu, mulțumesc, dar nici voi să nu vă mai electrocutați între voi că vă face rău! Rămâneți cu traumă!”. Bosu’, arătând către Omidă: „Ce traumă, oarba dupe el, nu te uiți cum arată că zici că-i furat de pe câmp!?! L-a bătut vulturii pă arest, al dreacu’ prăduitor… !”.

Toată lumea râde și ne despărțim prieteni. Eu măresc pasul pe uliță că mi-e să nu mă întâlnesc cu vreun frate de-al lui Omidă, electrocutat de-a gata. Frumos la Mamaia…