Dincolo de imaginea proiectată, doi kilometri mai sus și la dreapta față de fațada socială pe care o afișez, trăiesc o sentință grea și plictisitoare, o realitate pe care majoritatea oamenilor n-au puterea să și-o recunoască. Sunt captiv într-un paradox spațio-temporal închis, într-o permanentă noapte de duminică, în așteptarea unei zile de luni care nu vine niciodată.
Trăiesc mereu aceeași noapte fără semnalmente, fără aspecte notabile, o liniște îmbrățișată de o ceață imobilă în care sunetele sunt suficient de înăbușite încât devin aproape imperceptibile. Trăiesc într-un gol… o pierdere completă de valoare și sens. Sunt înconjurat de fețe care nu exprimă nimic, într-o zarvă permanentă în care nu disting cuvintele din spatele urletelor.
Oamenii au senzația că bolnavii se sinucid de tristețe, dar nu-i așa. Sunt atât de secătuiți pe dinăuntru încât pierd legătura cu umanitatea și nu mai pot simți nici măcar durerea cum se cuvine. Deconectarea te face să te simți mort cu mult înainte de a alege moartea. Realitatea celor din jur nu înseamnă nimic pentru un bolnav psihic și, de aceea, nu există o corelare directă între statutul sau posibilitățile materiale ale unui depresiv și gradul său de depresie. Boala te lovește dincolo de rațional, în aceeași măsură sărac sau bogat, tânăr sau bătrân, talentat sau incapabil, urât sau frumos. Pentru boală nu contează cine ești.
Jumătate din timpul meu este petrecut încercând din răsputeri să ajung în cealaltă jumătate din timp. Mă forțez să trăiesc ca să nu mor. Trag de timp și încerc să ignor cât mai tare ce simt, dar mai ales ce nu simt. Când ajungi la nivelul la care sunt eu, anhedonia devine cel mai mare dușman. Nu fac nimic de plăcere și nu-mi place nimic din ceea ce fac. Exist și atât. Pentru mine nu mai există entuziasm, dar mă forțez să particip la viață și îmi distrag atenția cu orice găsesc la îndemână. E singura soluție încropită care funcționează. Fac sex pentru plăcerea altora, nu pentru a mea. De cele mai multe ori mi-e foarte greu să termin. Trebuie să mă concentrez pe plăcerea partenerei. Altfel activitatea ar fi lipsită de sens pentru mine.
De-a lungul vieții am încercat de toate, de la pastile antidepresive, psihoterapie, alcool, sex, droguri, infidelitate, mâncare, viteză, violență și sado-masochism. Trebuie să amplific totul la 400% ca să simt ceva. Nimic nu e niciodată suficient. La psihoterapie sunt foarte enervant și laconic. Mă plictisesc repede. Psihologii sunt atât de ușor de mințit. Înveți repede cum s-o faci ca să scapi de gura lor. Pastilele te deconectează și mai rău. Vin la pachet cu exact aceleași efecte secundare pe care le are și boala: lipsă de apetit sexual, lipsă de entuziasm pentru orice, lipsă de creativitate, tulburări de percepție.
Trebuie să hotărăsc de fiecare dată conștient că vreau să trăiesc. Am fost obligat să renunț la multe din apucături pentru că o parte nu mă ajutau, iar dependențele mă omorau sau îmi aprofundau depresia. A trebuit să-mi impun cumpătarea. Mimez inteligența și mă prefac că am memorie. Memoria mea e făcută praf. Trăiesc într-o pastă gri în care nimic nu e remarcabil, iar consecința este că nu țin minte multe lucruri. Nimic nu contează suficient de mult încât să-mi rămână în cap. E enervant atât pentru mine cât și pentru cei din jur. Trebuie să mă prefac că-mi amintesc lucruri importante pentru ei, ca să nu-i rănesc.
Am zile bune în care mimez viața, simulez că sunt un soț sau un prieten bun și încerc să-mi fac datoria față de cei dragi. De obicei nu vreau să văd pe nimeni, chiar și când știu că suferă de pe urma absenței mele. Îmi dau seama că trebuie totuși să-i păstrez aproape pe cei dragi și mă forțez să-i caut și să-i țin aproape. Depun efortul minim. Sunt mult prea mizantrop. Îmi impun să-i suport pe cei din jur, dar nu reușesc mereu. Oamenii suferă din pricina lipsei mele de implicare. Au senzația că e vina lor, că nu-mi sunt suficienți. Nu-mi sunt, dar nu-i vina lor. Încerc mereu să le explic că problema e la mine. Unii plâng, alții obosesc și renunță. E și normal. Așteaptă să moară de sete lângă un izvor secat.
La petreceri beau mult, dar la cât de rar mă duc… nu-i bai. Prietenii îmi spun că nu par beat niciodată. Asta pentru că nu-mi permit niciodată să pierd controlul. Oricât de mult aș bea sau orice aș trage pe nas trebuie să rămân mereu suficient de lucid încât să evit umbra ștreangului din camera alăturată. În celelalte zile fac orice ca să-mi amuțesc gălăgia interioară. Conduc noaptea pe autostradă, când la chitară, pictez, scriu, mă joc pe computer, trag cu arme de foc, caut hobby-uri noi, repar lucruri. Și la astea am început să renunț treptat pentru că nu mă mai satisfac și nu mai am răbdare. Nu mai am răbdare nici să fac bani. Insomniile au devenit mai cumplite odată cu vârsta și durează din ce în ce mai mult.
Realitatea este că trebuie și mă forțez în fiecare zi să fiu un om lucid și responsabil. Luciditatea nu vine de la sine ca la ceilalți. Sunt distant în mod calculat. Trebuie să-mi reamintesc de zeci de ori pe zi că nu am voie să mă port aiurea cu cei din jur pentru că am eu o problemă. Cu toate astea nu reușesc întotdeauna. Realizez de multe ori prea târziu că m-am răstit degeaba la cineva pentru că n-am răbdare cu nimic și nimeni. Înțeleg uneori prea târziu că am ignorat pe cineva doar pentru că eram preocupat să-mi amuțesc gălăgia din mine. Trebuie să-mi cer scuze, să împachetez răspunsurile conștient, să-mi aleg cuvintele cu grijă, să îmi amintesc ce s-a întâmplat și să încerc să corectez neînțelegerile. Poate de aceea sunt foarte tăcut în viața reală și nu prea inițiez conversații. Prefer să scriu fără filtru.
Uneori mă întreb de ce nu mă divorțează nevastă-mea. Alteori îmi compătimesc prietenii pentru ceea ce suportă de la mine. Sunt rece, nevolnic, ascuțit la vorbă, distant și cinic. Sunt o personalitate austeră, un suflet sărac. N-am suficientă răbdare. Sunt neproductiv. Mi se pare incredibil că s-au îndrăgostit atâtea femei de mine în viața asta. Uneori le judec pentru asta, ca și cum faptul că m-au iubit le-ar face proaste. Cum poți să iubești așa ceva? Pe urmă realizez că nu-i vocea mea și că nu sunt în măsură să mă judec atât de aspru. Nu știu niciodată cine vorbește în mine. Sunt eu sau boala? Trebuie să-mi amintesc că jumătate din ce simt nu este adevărat și că am o percepție complet deformată.
N-am lovit în viața mea o femeie sau un copil, dar simt că sunt mereu la un pas de a provoca suferință emoțională. Mi-e frică să pierd controlul și stratul ăsta de control, pe care sunt forțat să-l aplic mereu, e ca o pătură aruncată pe corzile pianului. Înăbușe orice melodie ai vrea să cânți. Seacă autenticitatea din orice interacțiune. Nu-i vina nimănui pentru ce sunt și, oricâte povești lacrimogene aș vărsa, nimic nu-mi schimbă realitatea. Urăsc cerșetoria și șantajul emoțional. Urăsc sentimentalismele și sufletul de vioară. Sunt singura ființă responsabilă pentru mine. Detest plângăcioșii care aruncă mereu vina pe împrejurări sau pe alții. Dacă rămân vreodată singur, știu că mi-am făcut-o cu mâna mea. Că am ars toate lanurile și am otrăvit fântânile din nemernicie sau prostie. Detest oamenii care îi trag și pe alții în mizeria lor sau care își găsesc mereu scuze în chestii de-astea. Boala psihică nu înseamnă mișelie. Poți alege să nu fii bestie și să nu-i tragi și pe alții în scârnă. Poți respecta viața chiar și când n-o respecți pe a ta.
Odată m-a întrebat un prieten dacă am fost vreodată fericit. Dacă știu ce înseamnă fericirea, dacă am abilitatea să o simt. N-am știut ce să-i răspund. Am descris ce conține raftul în care țin eu lucruri mai de preț. Conține crâmpeie… fața neveste-mii dintr-o zi însorită de vară, o mână delicată pe pieptul meu, un puf ridicat pe o piele fierbinte, un moment înghețat în timp în care îmi îmbrățișam un prieten, un colț de ureche lipită de obrazul meu, un sforăit într-o noapte când ascultam somnul cuiva pe întuneric, un miros într-o fracțiune de secundă, o pată de lumină cu hohote de râs pe care nu știu de unde să le iau, un bot umed de câine, apa rece a mării, o frunză întrată pe trapă în mașină, o lună plină sub care ne îmbrățișam de frig, o coamă de cal, o goană pe câmp. Cam astea ar fi momentele cele mai apropiate de definiția cerută. Știu, e cam abstract. Un sertar cu cioburi de amintiri, fără timp sau localizare în spațiu. Nu știu dacă asta e fericirea sau ce înseamnă ea pentru alții. Știu doar că, de-a lungul vieții, am iubit de mi-a stat inima în piept și-am suferit de mi-a pornit la loc. Să fi fost fericire?
Sunt momente atât de puține încât mi-e teamă că le voi uita și pe astea. E în natura bolii să te îndepărteze de lumină și să te cufunde în ea cât mai mult. Voi uita treptat tot ce mă alcătuia pe mine și tot ce mă făcea cine sunt. Nu știu cum să explic… . Mă voi uita pe mine. Singura certitudine pe care o am este că îi voi pune capăt cu mult înainte să ajung o stafie înveninată care bântuie o realitate complet necunoscută. Că se va întâmpla peste un an sau zece, contează mai puțin. Nu mă sperie. Până atunci mă văd obligat să-mi fac exercițiile în fiecare zi… să mă forțez să-mi amintesc crâmpeie de fericire, să mă forțez să trăiesc momente noi, să încerc din răsputeri să mă port cu respect și considerație față de ceilalți, să mă țin de promisiuni chiar și dacă detest să fac anumite lucruri. Mă forțez să mă mișc, să nu mă las descurajat de eșecuri, să peticesc cum pot găurile pe care le dau fără să vreau în ceilalți. E un efort din ce în ce mai mare. Astea sunt exercițiile calistenice pe care trebuie să le repet în fiecare zi. E și asta o rutină… cam sinistră, dar nu pot fără ea.
N-am scris cele de mai sus ca să vă stârnesc compasiune și, dacă o simțiți câtuși de puțin, vă disprețuiesc mai tare pentru asta. În măsura în care mai am abilitatea de a simți ceva la intensitatea necesară pentru a se califica drept dispreț. Nu-mi trebuie mila și nici sfaturile voastre. Am scris cele de mai sus în ideea că poate mai interacționați cu alți oameni care suferă și poate vă ajută să înțelegeți mai bine prin ce trec. Poate aveți copii, soții, prieteni sau colegi și vreți să înțelegeți de ce meritați un dos de palmă peste gură când le spuneți să nu mai fie triști că n-au de ce. Poate vă ajută să pricepeți ce eforturi fac unii de dragul vostru, doar pentru că vă suportă, și ce reacție vor avea când le spuneți că sunt patetici, prea dramatici, sălbatici sau că exagerează.
78 commentarii
este bine punct ro
Foarte grea sentinta… Am primit-o si eu pt cateva saptamani dupa ce am nascut, nu am crezut ca ajung la capat. Si da, pastilele te zapacesc mai rau, nu stiu cine naiba crede ca te ajuta. “Dupa aproximativ 2 saptamani te simti mai bine” a fost declaratia secolului de la niste medici care probabil nu au luat in viata lor pastilele astea miraculoase care te baga intr-o asa ceata de nu vrei sa te mai dai jos din pat. Si imi recomandau sa ies la cafea cu copilul si fetele,sa conduc, sa traiesc dom’le, ca face bine statul la aer,ce-i asa greu? ma pufneste rasul si acum. Si mai sunt zile de astea, bine ca rare pt moment, dar mereu traiesc cu senzatia ca ma va prinde la un moment dat din urma umbra aia care acum sta bine controlata intr-un colt. Daca nu ai trait, nu ai cum pricepe. Iar cei care zic ca lasa ca-ti trece se pot duce stim noi unde, vorbesc din cur. In rest, toate bune!
Eu iti multumesc pentru descriere, sper sa citeasca si inteleaga cat mai multi. Eu nu pot sa descriu acest puzzle niciodata terminat si cu piese lipsa care este mintea mea, nici in zilele alea bune.
Daca ar fi sa descriu și eu, exact asta as scrie. M am regăsit perfect, chiar cu o lacrimă sau doua. Nu credeam că se poate descrie atât de bine, deși am făcut filologie in liceu.
Îngrozitor de sincer articolul. Viața de dincolo de viața. Nu am scăpat niciodată de frica ca e mereu ceva acolo care poate prelua controlul.
Nu am scăpat niciodată de senzația aia de luni dimineața când trebuie sa îți pui masca de om funcțional.
Iar viața curge încet.
Am fost acolo, stiu cum este. Nimeni si nimic nu te poate scoate din întuneric, daca tu nu vrei. În fiecare zi le mulțumesc celor care au avut suficientă răbdare să stea lângă mine, chiar dacă eu nu ii vedeam.
Privesc cu admiratie cum ati putut expune ceea ce traiti.
Nu stiu de ce ma incalzeste ca nu sunt singura cu trairi asa, de ce imi da articolul un pic curaj sa accept starile. Poate pentru ca va apreciez.
In cazul meu, scop atins. As vrea sa vina ca o validare ca ceea ce scrieti, ajuta si sa continuati
Multumesc
Așa “crunt” cum este … SHOW GO ON !
Mie mi se pare ca sunteti destul de lucid ca sa va analizati starile, destul de mult recuperat ca sa va recunoasteti problema si destul de generos pentru a intinde aceasta nepretuita mana de ajutor celorlalti… si nu e putin, nici destul, ci e mare lucru in ziua si tara de azi! Bravo!
Ca atunci, când nici măcar sentimentul de vinovăție (pe care știi teoretic ca ar trebui sa îl simți…dar tu nu mai simți) fata de proprii copii nu te ajuta sa îți amintești sa mai vrei ceva, orice.
Și totul nu mai are nici măcar un nume. Nu e nici tristețe, nici tăcere, nici întuneric, nici umbra.
Seamănă uneori cu o uitare adâncă și grea.
Iti multumesc…scopul tau de a face lumea sa vada prin ochii tai…in cazul meu prin ochii copilului meu care sufera si se lupta zilnic cu vocile interioare..stie ca nu sunt gandurile lui si are teama ca sa nu-i raneasca pe cei dragi..este o lupta continua si pt el, si eu va mama nu pot decat sa il iubesc asa cum este…
Multumesc..
De 7 ani iau antianxiolitice – am noroc de un psihiatru bun, am incercat si psiholog dar nu a mers. Cocktailul de medicamente nu a functionat din prima, la prima varianta eram zombie. Am incercat pana am gasit reteta care mi se potrivea …nu este perfect dar sunt bine. Cea mai mare frica era ca ii voi face rau copilului in somn, ca voi fi somnambula si ii voi face rau – fiecare dimineata era o victorie si un stres ca va veni urmatoarea noapte. Si am scapat si de groaza ca imi voi pierde controlul asupra mea….Si mai simt ca am devenit participant in viata mea, inainte eram absenta, ma uitam in jur ca la un film, inerta, amortita…numb!
Cea mai buna postare pe care am citit-o vreodata, undeva.
Unii oameni se straduiesc sa inteleaga, unii se sperie, unii discrimineaza…Am fost concediata de doua ori din cauza tulburarilor mele emotionale si pot intelege, chiar daca eu fac eforturi imense sa nu izbucnesc, sa imi revin din cate o obsesie, sa nu ma ia valul entuziasmului, sa nu…
Uneori mi-e super greu, cel mai greu cu obsesiile, in ultima vreme dau din una in alta si tot ce pot sa fac este sa astept sa treaca si sa incerc sa nu fiu absorbita de propria minte mai tot timpul. Amestec de bipolara (de aia de se lasa cu halucinatii) si tulburare obsesiv-compulsiva.
Imi plang de mila uneori, dar nu des ca nu imi place si nici nu-mi face bine.
Pe de alta parte, cea mai buna prietena a mea mi-a zis de Craciunul asta ca ma apreciaza atat de mult si ca intotdeauna m-a apreciat pentru ca, in ciuda tuturor cacaturilor astea, reusesc sa razbat si da, o fac pentru ca iubesc viata si pentru ca nu mai vreau sa ii vad pe ai mei distrusi ca au copilul internat la psihiatrie, din nou…
O Imbratisare calda si stransa
Dan Pavel se autopsihanalizeaza. Cred că am inventat un cuvânt sau am uitat o cratimă, pe undeva. Sau am un analfabetism avansat lingvistic. Oricum… Luciditatea cu care se descrie are o asemenea forță, încât ii permite câte un pleonasm, pe ici, pe colo, iar efectele pe care mizează, folosindu-se de asta, sunt reale și aproape palpabile. Textul este unul studiat și igienizat periodic, fără să pară nici metroxesualizat explicit dar nici narcisistic, deși autorul afirmă, la începutul articolului despre ahedonisnul propriu, că îl chinuie și îi face zile negre si fripte. O dovadă clară de negare a negării, care, dealtfel, trebuie să îi fie iertată lui Dan Pavel, dupa lectura integrată a textului. Că e prea aspru cu sine? Sau că adevărurile lui par truisme augmentate lingvistic? E posibil, dar tentativa de a repeta exercițiul (cu cruzime să-i spunem așa și doar ca să facem textul să pară mai destept) lui Dan Pavel va duce la eșec la 99% dintre noi, cititorii lui. Cei care se vor regăsi acolo, acel procent degeaba, de cele mai multe ori, vor încerca să dea un mesaj, un fel de “aaah”, al unui muribund care vrea să zică “v-am spus eu?” sau vor rămâne fără cuvinte, gândindu-se, ” al dracu’ că bine le mai zice!”.
Am avut sânge să mă autoinclud in prima categorie din ăia 1%, desi sânge am abia pentru donări (mint oribil, n-am donat niciodată sange!) doar pentru că sunt în mâzga de care vorbea autorul. M-am recunoscut acolo si asta nu mi-o poate nega nimeni, pentru că stie sinele meu că e așa! Nu eu, ci sinele meu! Eu mai mint, ba chiar des în cele mai multe din situațiile in care mă auto-analizez pentru alții, sau așa cum spunea Pavel, când mint la pisohoterapeut(e), dar aici n-am cum să mint, sinele meu n-are cum să mintă! Sunt acolo unde s-a descris Dan Pavel, deci e posibil! M-am descoperit acolo! Așadar omul nu inventează nimic! Dacă e fictiune, e un amator grozav de talentat iar dacă e replică din viață, a lui, jos pălăria, e genial!
Lupt cu depresia de cativa ani. Tocmai am incheiat un tratament cu escitalopram. Sunt inca un sevraj, am amorteli, ameteli la schimbarea brusca a privirii, pierderi foarte scurte de luciditate. In timpul tratamentului s-a declansat o epilepsie cu sursa congenitala care nu se manifestase pana acum. M-am ingrasat 20 kg. Dar in ciuda acestor efecte neplacute, stiu ca tratamentul m-a salvat. Rutina pe care tu spui ca reusesti sa o intretii la mine nu mai exista, eforturi de dragul celor din jur nu puteam face. Nu puteam sa mimez viata si cel mai greu era sa gestionez interventia celor din jur: “n-ai motive sa fii trista”, “iti place sa fii trista, e o alegere”, “iesi din casa, o sa uiti de tristete”, “apari pentru mine, daca nu pentru tine” si tot soiul de insistente care-mi adanceau suferinta si neputinta. Cand au vazut schimbarea produsa de medicatie au inteles putin neputinta in care ma aruncase boala. Si acum mai am momente in care nu apar, dar macar pot comunica cu ei, le pot spune ca imi pare rau, pentru ca nu ma mai tem atat de tare de reactie. Imi respecta ritmul si imi spun ca imi sunt alaturi orice ar fi si oricum as alege. Este cel mai bun lucru pe care il poti face pentru un depresiv. Vegheaza-l din umbra, nu-i intra in viata cu bocancii, nu-l face sa se simta vinovat ca e bolnav, nu-ti imagina ca-i poti distrage atentia de la suferinta. Incurajeaza-l si spune-i ca ii esti alatuei no matter what. Asta, impreuna cu medicatia, pentru cei in cazul carora functioneaza (inteleg ca nu al tuturor) ii poate readuce inapoi in viata.
“Tocmai am incheiat un tratament cu escitalopram. Sunt inca un sevraj, am amorteli, ameteli la schimbarea brusca a privirii, pierderi foarte scurte de luciditate. In timpul tratamentului s-a declansat o epilepsie cu sursa congenitala care nu se manifestase pana acum. M-am ingrasat 20 kg. Dar in ciuda acestor efecte neplacute, stiu ca tratamentul m-a salvat.” “stiu ca tratamentul m-a salvat.”. Te-a salvat in cosciug? Cum dracu poti sa spui ca tratamentul te-a salvat? Bai defecto, renunta dracului la tratamentul “care te-a salvat”….! Si lasa-i pe cei care te iubesc sa-ti invadeze viata, bai proasta defecta. Nu ii lauda ca iti respecta viata intima, cretino. Respectul lor te ajuta sa ramai bolnava, idioato! “nu-i intra in viata cu bocancii, nu-l face sa se simta vinovat ca e bolnav, nu-ti imagina ca-i poti distrage atentia de la suferinta”. Fa proasto, fire-i a dreacului de nenorocita, intru cu toti bocancii in tine fireai a bracului de defensiva dracului. Lasa-i sa te iubeasca daca are cine, luate-ar dracu de defecta, nu te lauda ca te lasa sa ramai defecta. Ceea ce crezi tu ca inseamna sa-ti intre in viata cu bocancii sunt oameni care vor sa te iubeasca, dobitoaco! Lasa-i sa te iubeasca, defecta dracului! Asta e singurul medicament, vaca dracului: iubirea lor. Si las-o dracului de medicatie, tampito! Magneziu si Lecitina, altceva nu ai nevoie, proasta dracului.
Frumoasa argumentatie pentru iubire. Brrrr!
Eu (tot) te iubesc, Dan Pavel.
Oblivion
Hai sa îți povestesc cum e treaba la je. La mine e un amestec de PTSD(părinți and shit plus jobul) anxietate și depresie. Complex trauma cum ar zice tanti doctoreasa. Anul trecut prin august ajunsesem la capăt de linie. Speriat, disperat, obosit. Dormeam -2-3ore pe noapte și asta a durat aproape 3ani.Am decis sa închei socotelile și sa ma car spre locul ala cu verdeață de care vorbește taica popa. Am pregătit totul ca la carte și ar fi trebuit sa punch out in ultima zi a lui august. Nu am considerat asta ca un gest de lașitate, ci mai degrabă o eliberare din tot întunericul și haosul de gânduri și frici. Se pare ca am fost în depresie severa cu anxietate, la fel de severa, de prin 2016. Nu am realizat decât atunci când deja ma prăbușeam. Am rănit femeia pe care o iubesc și pe care nu mi-aș fi dorit nici măcar o clipa sa o rănesc. Nu am lovit-o sau înșelat. Dar în crizele mele de furie am zis niște vorbe grele de tot. Când am deschis ochii și am realizat dezastrul din jurul meu, a durut fizic și atacurile de panica nu au întârziat sa apară. Cel mai crâncen atac a fost unul de 6-7ore cu puls 234batai pe minut. Am fugit din casa pt ca aveam senzația ca se prăbușește casa pe mine plus senzația de moarte iminenta. Am fugit pana m-am prăbușit în strada aproape fără suflare. Depresia asta e o muther fucker bitch. Nu o simți când vine și se instalează comod și începe sa te macine. Te face sa te simți normal și sa vezi în jurul tău doar oameni anormali. Tu ești cel fără nici o problema iar restul ajung sa te scarbeasca și ajungi sa te izolezi de lumea exterioara. Știu asta foarte bine din păcate. Am realizat ca am o problema în Noiembrie anul trecut. Am ajuns la psihiatru și psiholog. Am transformat multe aspecte ale vieții mele de atunci. Am început sa fac mișcare, am pierdut 17kg in 7saptamani,sunt mult mai limpede la memeaca, am alte obiceiuri alimentare și lista continua. Medicația funcționează, terapia funcționează, sunt pe drumul cel bun, sper.
Sunt supravietuitoare de cancer uterin si colac peste pupaza, am reusit sa ies dintr-o relatie cu un psihopat.
Un psiholog mi-a spus ca n-am motive sa fiu trista! Nu m-am mai dus la dumnealui.Cand au aparut gandurile sinucigase am hotarat constient ca am nevoie de psihiatru.Mi-a dat antidepresive si medicamente pentru somn.Ma si asculta.Simt ca empatizeaza cu mine si chiar intelege trairile mele.De cand iau tratamentul, a revenit o oarecare pofta de a trai.Unele zile sunt bune, altele mai putin bune.Pacat ca nu este alt leac pentru depresie.Bun si asa, daca altceva nu-i.Merg mai departe fiindca viata e al naibii de scurta.Trebuie si vreau sa o traiesc !
Felicitari pentru acest articol !
Ăștia care spun oricui, chiar cuiva care nu suferă de depresie and stuff, că nu are motive de tristețe, e clar că și-a ratat vocația big time. E greu de găsit un psihoterapeut bun.
Mă bucur că ai găsit un psihiatru bun 🙂
@frunzagalbena, va multumesc pentru gandul bun 💌
Lupt din copilărie cu asemenea stări, specialiștii spun ca evenimentele traumatizante mi au generat anxietatea si depresia..La unii au existat, la altii nu. Adopție, tata autoritar, abuz sexual, ..cu toate acestea am mers mai departe. Am cautat tot timpul soluții. Ani de terapie, tratament pe care l am refuzat cu vehementa pana in clipa in care mi a disparut complet pofta de mancare. Avand responsabilitatea unui copil am luptat si am tot luptat. Oamenii , in general sau cei din jurul tau nu te pot intelege. Te tot întrebi.. de ce mi a luat Dumnezeu bucuria vieții? Din 2011 nu reușesc să sparg acel zid al tristeții sau al fricii. Să-l spulber. Pe mine terapiile m au ajutat intr o oarecare masura , ti le recomand cu mare drag . Poate pe tine te vor ajuta mai mult. Sunt convinsă că esti suficient de informat dar ar fi bine sa încerci tehnica eliberării emoțiilor negative si acces bars. Cauta pe net terapeuti si încerca. Te pot scoate la lumină.
Salut Man, sunt curios dacă stând față în față am avea ce ne spune. Mi-ar place sincer sa pot să te cunosc. Credeam că sunt cam singur ” pe strada asta”. Dă-mi dreptate…..e mai bine pe aici!
Multumesc pentru acest articol. Sinceritatea a generat sinceriate. Suntem multi…citind randurile scrise de tine, am simtit o usurare.
Momente de “fericire”: facand vizite la domiciliu petrec 30min in cotetul pacientilor, iar apogeul a fost la o pacienta unde am simtit toate aromele de urina, fecale, mizerie, infectie… cautai sa determini nivelul de oxigen din “boala” de gaz pe care o inspirai, doar ca sa iti distragi atenția de la leșin, ma straduiam sa imi blochez autostrada făcută intre nas si gura in urma abuzurilor, eram sigur ca odata ce mirosul va căpăta forma solida si va ateriza in gura voi evacua micul dejun. Dar cu timpul am inceput sa nu mai simt. Rămăsese doar amintirea si impactul vizual care a tine captiv in dezagreabilitatea situației. Dupa ce am iesit de acolo, am apreciat enorm primele inspiruri de aer poluat, dar cu o proportie acceptabila de oxigen incat indraznesc sa le numesc “clipe de fericire”.
Apreciez tot ce s-a scris în acest articol și în comentarii, poate sună siropos, dar mulţumesc oamenilor ca voi care se deschid. Am avut și sigur voi mai avea stări asemănătoare, zile în care nu simt nimic și nu pot explica că nu simt nimic. Mă enervez pe mine și trece la un moment dat.
Dar, poate mă ajută cineva cu un sfat: ce pot face eu, cum pot ajuta un om drag care trece prin ceva ce pare a fi anxietate amestecată cu depresie?Ce să-i spun când îmi plânge că nimic nu merge, nimic nu place, toţi sunt un dezastru? Mă pot limita doar la vorbe cu ea, pentru că locuiește în străinătate. Oricum, nimic din ce-i spun n-o încântă, nici dacă o aprob, nici dacă n-o fac. Ce aș putea face ca să nu înrăutăţesc situaţia?…sau pot face ceva?
Ce conteaza e ca esti alaturi de ea si ca uneori simte asta. Suntem pe cont propriu si cel mai mult se “simte” asta in depresie…o duci singur si poate o scoti la capat cumva.
Ce am facut eu (in “calitate” de pacient):
– dupa nenumarate depresii, cand am iesit din una dintre ele am mers la vreo 5 psihologi si l-am selectat pe cel mai bun. Acum mai merg la ea o data la cateva luni pentru ca reusesc sa imi gestuionez singura rollercosterul de emotii
– am gasit un psihiatru f bun care nu are tendinta de a imbuiba oamenii cu pastile
– partea naspa a fost ca a durat cam 8 ani sa mi se puna un diagnostic corect: bipolara si nu doar “simple” depresii. Apoi, mai am si un pic de OCD.
Ce sa zic, viata e super cu boli psihice, dar eu una am decis sa nu renunt, desi am multe momente cand imi zic ca m-am saturat, dar show must go on…
IZA , daca poti da-mi referinta acelui psihiatru , pentru ca nu am avut norocul tau , sa gasesc unul si pentru sufletul meu . Iti multumesc.
Macar tu ai scrisul.
ma alatur si eu voua,partial, cu impresia ca voi aveti in jur prieteni, iubiti faini…eu n-am de nici unele dar supravietuiesc, estebine si asa…
Adauga-ma pe Facebook daca doresti.In poza de profil imi tin nepotelul in brate.Numele meu este Vincze Mihaela.
🙂🌹
Cunosc. Mie-mi ajută pastilele, fără ele nu știu dacă supravietuiam și mai ales cum.
Nu e boala.E ,pur si simplu,viata ! si, in plus,frica interioara ca nu suntem “la inaltime”,pe tot parcursul ei.Sunt sigur ca ce-ai scris se poate aplica aproape tuturor,doar ca putini sunt capabili de o asa analiza… E una din fatetele “divinitatii” din noi, una dintre chestiile care ne fac oameni.Uneori as vrea sa fiu un simplu animal,de exemplu un caine,sa pot vietui simplu,doar pe baza de instincte.Ce descrii imi e cunoscut,face parte din mine,doar ca niciodata n-am reusit sa definesc… Vointa de a-mi juca rolul mai departe,imi vine de la copii,pur si simplu traiesc cumva viata lor,asta ma ajuta sa ma mentin ocupat majoritatea timpului.Si functioneaza. Daca nu i-as fi avut, (imi imaginez cateodata viata fara ei), as fi cedat psihic demult…am inclinare spre depresie.
A cauta leac in psihologi/psihiatri, e o greseala, tot domeniul e doar sarlatanie.Poti rezista incercand sa fii folositor altora, sau facandu-ti un prieten imaginar…(asa zic unii ca l-au gasit pe D-zeu)
Pentru mine nu e greu luni dimineata. E greu de luni pana vineri dupa ora 5 si in weekend. Cand nu stiu ce scop am, si chiar cand gasesc unul, nu am chef si nici energie sa duc la bun sfarsit ceea ce-mi doresc sa fac. Nici macar nu apuc sa incep! Gasesc pe net o multime de filmulete amuzante, sa ma tina ocupata. Si rad 😊
Wow 👏🏻
Acum inteleg niste stari, altfel greu de inteles.
Multumesc.
Nu mi-ati stârnit milă. Doar vă înteleg. Și pentru că v-a ieșit atât de clară descrierea, sper să vă fie, măcar în parte, terapeutică. Dacă doriți.
“Atât de intensă să fie viața în voi, încât să muriți și să vă distrugeți de ea! Să muriți de viață! Să vă distrugeți viața! Să urlați de urletele vieții din voi, să vă cântați, în ultime cântece, ultimele vârtejuri ale vieții. Și ca-ntr-un cutremur de pământ să vîjîie adâncimile voastre, și amenințări necunoscute să vă sature setea de liniște. Tot ceea ce trăiți, unui cutremur să semene, și prăbușirea vieții să plece din dorința noastră de înălțare.
Nu simțiți în voi cum viața trosnește în încheieturile ei; nu spargeți, în prăbușirile și înălțările voastre, marginile existenței? Cum de poate trăi cineva numai ca să nu moară? Și cum de sunt oameni care nu pot muri de atâta viață?” (Emil, Cartea amăgirilor)
Dacă aș putea să îți las un mesaj vocal, doar ți-aș îngâna La Nouvelle Marseillaise…
“Allons, souffrants de la patrie,
Le jour des peines est arrivé…”
Magic writer, dacă e să pleci, măcar să îmi iau rămas bun.
Te compătimesc, cum dreaq să nu te compătimesc? Oricine a fost în acel loc pustiu te compătimește…Eu am ieșit din el, dar gândul că aș mai putea ajunge acolo încă mă bântuie…La mine ce a funcționat a fost o combinație de medicamente, sport (cu religiozitate ) și niște schimbări majore de viață.
Ai incercat asta: http://www.dhamma.org/ro/about/vipassana ?(asta explica la modul grobian cum sta treaba in astfel de tehnici: https://voloshin.md/ro/vipassana/ )
Avand in vedere ca nu ai voie sa interactionezi cu nimeni pe perioada celor 10 zile, s-ar putea sa iti convina…
parca ai scris despre mine… asa am avut senzatia, pe masura ce am citit… am crezut ca sunt singurul “defect” din lumea mea.
multumesc.
Eu te admir că ai curajul să spui lumii prin ce treci. Nu e ușor, e un loc tare singuratic asta pe care îl descrii și puțini pricep. Multi doar judeca. In timp ce citeam, pe lângă tristețe (înțeleg mai bine decât mi-aș dori despre ce vorbești), mă gândeam la diverși cunoscuți pe care ii simt “cumva” (simt la alții treaba asta de când am trait-o și eu) și pe lângă care trec de multe ori, dimineața, la birou, fara să dau mai mult de un salut. Sau la cei care răbufnesc, sunt imprevizibili și greu de înțeles și ajung izolați de restul. Întradevăr ajuta exercițiul ăla de imaginație in care chiar încerci să vezi dincolo de aparente.
Pentru cei care sunt inca prinși în menghina asta, am incercat pe pielea mea și sunt chestii care ajuta enorm. Pastile, cărți, un psihiatru bun. Nu renunțați după primul eșec. Știu că e greu, dar exista o combinație buna pentru fiecare. Mi-au trebuit 4 ani sa ies dintr-un hau pe care nu știam cum să-l numesc. Credeam că pur și simplu așa sunt eu și nimeni în lumea asta nu mai simte la fel. Eram complet izolata, nu am spus nimănui nimic, aveam impresia că îmi pierd mințile. O stare foarte familiară, veche de când mă știu, acutizata la vârsta adultă in lipsa unei profilaxii și a suportului emoțional. Fiecare are particularitatile sale dar cred că există mai bine. Va încurajez să nu renunțați la căutare și la a cere ajutor.
Hai, Dane, cu mine la o bere… ca avem multe sa ne povestim…
murim singuri ne nastem singuri ,stai linistit .trece repede .nu e nevoie sa te frabesti spre linia de final
Ziua de luni se anunta aproape. Am avut “doar” 3 ani din ce zici tu acolo, cam la 50% din ce zici tu acolo.
Rezista! https://www.healtheuropa.eu/clinical-trials-fda-marks-psilocybin-for-depression-treatment/95377/
Cu respect,
Un Seamăn…
Salut,
mai insista cu terapia, ca in orice relatie trebuie sa existe simpatie pt a functiona. Cred ca ai nevoie de un psihoterapeut mai dark asa, cu o tonalitate mai grava, pe masura ta.
http://www.alexaplescan.ro/sentimentul-de-vid-interior-si-goliciune-sufleteasca/
Link ul nu constituie o recomandare de terapeut, doar pt continut.
Luati viata prea in serios, nu uitati ca suntem pe bucata asta de stanca undeva pierduti in univers.
Nu ești bolnav psihic când treci prin cele descrise în articol. Oroarea nu este atributul vreunei
erori de funcționare a sistemului ci o consecință a realizării de către acesta a propriei inconsistențe.
Cum spunea Thomas Ligotti : ” I’m completely detached from anything, including myself and anyone around me. Doing anything just seems plain stupid, which in my opinion it ultimately is. This is the lesson of anhedonia, which is an eminently rational state.”
Zicea cineva de sport, si eu mi-am petrecut revelionul la psihiatru datorita unor atacuri de anxietate interminabile. M-a speriat ideea ca in momentul ala as fi facut orice doar ca sa nu mai simt ce simteam. Si sa adorm sa nu ma mai trezezsc. Psihiatrul a evitat sa imi dea medicamente insa mi-a zis neaparat sa reiau sportul. si totusi mi-a dat 2-3 pastilute magice, just in case, dar sa incerc sa depasesc atacurile de anxietate fara ele. Deocamdata am reusit sa le controlez dar ma lupt zi de zi cu un sentiment ciudat, ca nu am pamant sub picioare, ca sunt singura si nu stie nimeni de mine si eu de nimeni si nu am o baza, un scop, un motiv, o motivatie, nimic. Plutesc in aer si astept sa treaca timpul. Nu imi mai amintesc cand am fost ultima data fericita
Lupt din copilărie cu asemenea stări, specialiștii spun ca evenimentele traumatizante mi au generat anxietatea si depresia..La unii au existat, la altii nu. Adopție, tata autoritar, abuz sexual, ..cu toate acestea am mers mai departe. Am cautat tot timpul soluții. Ani de terapie, tratament pe care l am refuzat cu vehementa pana in clipa in care mi a disparut complet pofta de mancare. Avand responsabilitatea unui copil am luptat si am tot luptat. Oamenii , in general sau cei din jurul tau nu te pot intelege. Te tot întrebi.. de ce mi a luat Dumnezeu bucuria vieții? Din 2011 nu reușesc să sparg acel zid al tristeții sau al fricii. Să-l spulber. Pe mine terapiile m au ajutat intr o oarecare masura , ti le recomand cu mare drag . Poate pe tine te vor ajuta mai mult. Sunt convinsă că esti suficient de informat dar ar fi bine sa încerci tehnica eliberării emoțiilor negative si acces bars. Cauta pe net terapeuti si încerca. Te pot scoate la lumină.
Sa ma ierti daca iti lezez sentimentele sau mandria de a fi mai altfel, dar mi se pare ca majoritatea coplesitoare traieste ceea ce traiesti tu. Diferenta este ca celorlalti le lipsesc inteligenta si sinceritatea sa discearna si sa recunoasca. :))) Frumos scris!
Superb articol desi ma intristeaza ca nu ai gasit calea sa iesi din depresie pentru totdeauna.
La mine, in copilarie trauma majora la 14 ani, speriat ca voi fi omorata alaturi de familie, amintiri urate.
Am descoperit dupa 5 ani ca am depresie, 7 ani un medic a spus ca sunt irecuperabila, ne-a convins ca sunt irecuperabila.
Intr-o noapte, nu am mai suporta durerea, am deschis geamul, am privit in jos de la etajul al VIII-lea si nu m-am aruncat…
Logic, inca scriu pe bloguri…
Le-am spus parintilor ca nu as vrea sa mor si sa incercam la un alt doctor.
Mi-am revenit cu doua pastile luate continuu 2 ani: Efectin si Mirtazen.
Un medic mi-a redat viata dupa 13 ani de suferinta.
Doamna doctor m-a rugat sa iau 15 mg de Mirtazen, foarte mica doza, cat voi trai petru a preintampina recurentele, decompensarile. Nu am ascultat-o si mai fac unele caderi.
De acum inainte, as vrea sa o ascult.
Ceea ce vreau sa spun este ca, datorita depresiei (este folosit corect datorita), eu sunt un om exuberant, care traieste si se bucura de fiecare secunda ca si cum ar fi ultima.
Ma bucur de viata cu frenezie pentru ca am cunoscut durerea ingrozitoare, singuratatea si disperarea ca nu imi voi reveni niciodata.
Sanatate! Efectin si Mirzaten!
Doamne, ajuta! Jos palaria pentru curaj si onestitate!
https://www.csid.ro/medicamente/mirzaten-comprimate-filmate-15-mg-30-mg-45-mg-11606257
Ospiciuvirtual.blogspot.ro
Foarte interesant articolul si recunosc ca am avut si eu cateva din episoadele descrise. Am scăpat cu psihoterapie, aproape 2 ani, si cu multe călătorii…(jobul m a ajutat mult…) As vrea sa intreb pe toți cei de aici: ati incercat sau ati încerca să lăsați tot si sa plecati undeva departe si sa schimbați tot? Ceva de genul downshift-ingului care se intampla printre unii corporatisti…
Toate cele bune si tot inainte!
Cea mai mare imbratisare din lume, care sa dureze exact cat vrei pentru cat iti trebuie. You’re not alone.
Bai Pavele, io imi promisesem sa nu-ti mai comentez nimic niciodata, dar parca prea esti dat dreacu de data asta ca sa te las netaxat. Inainte sa incep iti spun asta: trebuia sa-mi spui d-astea cu peste 30 de ani in urma, azi, azi nu mai ai inca 40 de ani de viata in care sa te repari…. singur. Next. Cand vei muri, macar sa mori impacat, impact ca a existat o solutie, si… nu o stiai. Eu am aflat-o singur, in 22 de ani de munca cu mine. In paranteza fie spus, eu sunt opusul tau, am muncit secundele din peste 20 de ani ca sa intru in lumea ta. Secreteul, prea tarziu pt tine, sta in cifra cinci: 5 simturi fizice. Ele… e 7: vaz, auz, miros, tactil, gust, TERMIC (CALDURA, FRIG), ECHILIBRU. Sapte , nu 5. Daca mai aveai, desi esti batran deja, inca 40 de ani de viata, ti-as fi spus sa ti le antrenezi pe toate 7 atat pe verticala (acuitate) cat si pe orizontala (culori reci, calde -verde vs. rosu). Doar astfel puteai sa gasesti ceea ce cauti. Nu cu psihologi, nu cu psihiatri, nu cu neurologi, nu cu “bomboane agricole” gen prozac, etc. In timp… simturile fizice devin Sisteme, apoi ele insele devin un Sistem. Mai apoi, Sistemul Fizic, se integreaza unuia Emotional, altuia Psihic, altuia Volitiv, Afectiv, si inca unuia. Am folosit majuscule in ideea ca poate intelegi cat de cat. Trebuia sa ma intrebi de-astea in urma cu 35 de ani mosulica, acum e prea tarziu. Dar macar stii ca se putea si altfel. Sau ar trebui sa stii… 🙂
Citesc si ma minunez cum povestea mea de viata se inscrie perfect in linia multor experiente, trairi, stari cumplite, trairi si disperari pe care voi di le-ati trait. Uneori cred ca sunt doar eu singura «asa»… Am ales, cu aproape un deveniu in urma sa plec din tara. Locul in care sunt nu mi-a adus decat si mai multe depresii, anxietati si stari cumplit de descris.o tara rece, cu oameni reci. Partea buna este ca am un copil adorabil. Partea proasta este ca nu mai suport sa traiesc aici, nu am avut un job care sa imi aduca cat de cat ceva pozitiv, imi lipseste lumea din care am plecat si nu reusesc sa gasesc un pshiatru si un terapeut de nadejde. In acest moment caut disperata un psihiatru si un terapeut de nadejde in Romania (preferabil Bucuresti sau Timisoara). De 6 ani m-am scufundat incet, incet si am ajuns in niste stari de stres si anxietate greu de descris. Lupt pentru a ma ridica acum, de dragul copilului meu si al meu. Ii multumesc lui Dumnezeu pentru prietenii care sunt langa mine si aici si in tara, dar nimeni nu traieste realitatea mea. In plus nu dorm de multi ani, pastilele nu mai au efect. Ma refer la cele cate nu te fac leguma a doua zi. Oare ma puteti ajuta cu nume de psihiatri foarte experimentati si buni farmacologi in unul din cele doua orase? Sunt absolut disperata. as vrea sa vin in tara sa ma internez si tratez…
Maria K. Popa, Laura Gheorghica, Manuela Tiron, Erna Constantin, Anca Maftei, Maria Magdalena Macarenco, Tepuru Irina. Sunt câteva nume de psihoterapeuți buni din București (așa le găsești pe Facebook). Sper să îți ajute. Dacă ai conștientizat asta și îți dorești să mergi, ești pe drumul cel bun.
Cu 40 de ani in urma a existat un psihiatru priceput: Ion Arseni. Inca din timpul lui, pana si Elena Ceausescu stia ca nu va mai exista altul. Instinctiv, zic ca Pavel e mai satul de psihiatri/psihoterapeuti decat e curul meu satul de basini. Bre… madam Monica, cu internatul, te ia dracul – ca pe Eminovichi/Eminescu. Aia unde eventual te internezi, o sa te faca varza. Dar ai mare dreptate: sa gasesti pe cineva capabil sa stie meseria de a repara oameni… e de cautat muuuult. In locul tau, eu as evita din start muierile mentionate mai sus. Poate, daca mai traieste, fiica cea mare a lui nenea Arseni te-ar putea indruma in directia potential utila. Mergi la Cluj, nu in Buc. Cauta acolo… ce cauti!
devorbacuandrei.ro
Si, ma rog, de ce e prea tarziu? Daca ai sarit de 40 ani si esti depresiv, gata, trebuie sa te chinui pana la moarte?
Sau altfel: sufletul tau e captiv in intuneric, doar mintea ta e in lumea fizica. Reastul, cel important, e altundeva, in puterea altcuiva, nu in puterea ta. Intre 1982 si 1993 a fost o campanie de ateitizare in Europa. Americanii au pastrat distanta catva timp. Cam 10.000 de oameni ateisti au zis de macar de 10 ori fiecare: nu exista nimic dupa moarte, doar INTUNERIC. In 1993, seful lor spunea la CBC in SUA: domnisoara, nu intelegeti ca dupa moarte exista doar intuneric, si CEVA, SAU CINEVA, SE MISCA LA MARGINEA LUI!? Blonda reportera l-a intrebat: daca e intuneric, de unde stiti ca are o margine? Iar seful ateistilor a fugit, la propriu, din platoul de filmare. Pe motiv ca blonda e ironica… Cu antrenament, poate puteai sa-ti iei sufletul inapoi in trupul fizic. Fara asta… macar stii acum ca puteai. De-aia nu te simti viu, nu pt ca iti explica psihiatrii ca ai o boala. Trupul tau este Avatarul propriului tau Suflet. Un “s”uflet controlat de “cei care se misca la marginea intunericului”. Nu sunt mistic, nu-mi permit luxul de a fi. Eu stiu mai multe stiinta decat toti golanii care se pretind somitati stiintifice, care te invata pe tine cum sta treaba.
ERATA:
“Eu stiu mai multe stiinta” vs. : Eu stiu mai multe din asa numita “stiinta” decat…
INCA CEVA:
Credeam ca esti un om foarte puternic in interior. Vulnerabilitatea ta e ceva ce nu stiam, nici nu incercasem sa stiu sau sa verific. Regret daca ti-am gresit cu ceva, dar asta se refera doar la tine. Pe chestia aia cu “nu stiu de ce nu divorteaza nevasta-mea”… ma abtin sa comentez. Sau poate nu: obligatia nevestei tale era sa te faca si mai OM decat esti deja, deci, sa divoteze… uhhhmmm. Spune-i nevestei tale sa nu-si doreasca sa ajunga in Rai. Acolo da de mine, si e de rau. Stie ea de ce…
Daca va scriu eu despre mine de cand m-am nascut prin cate am trecut adormiti definitiv…
Depresie cu manifestari de schizofrenie…….Sa-i ajute Dumnezeu pe cei din familie si pe prieteni sa suporte….ei sunt de compatimit.
Depresivul e in lumea lui, departe de lumea reala si de dificultatile vietii. Din lumea lui de vise, el crede ca are dreptul la tot si daca nu i se indeplineste o dorinta trece la amenintari si …tot restul. Pacat ca medicina nu a gasit inca o solutie pentru bolile psihice
“Depresivul e in lumea lui, departe de lumea reala si de dificultatile vietii.” “Depresie cu manifestari de schizofrenie……”
Ba… TM, esti prost conform DSM? Pavel e mai conectat la viata decat tot rahatul care este mintea ta. Pateticule, expert in propria ta schizofrenie… Tu esti cel care nu face priza la realitate, ratatule, nu Pavel.
Bună ideea de a mă epila pe mâna ca să pară a altuia.
“Depresivul e in lumea lui, departe de lumea reala si de dificultatile vietii.” “Depresie cu manifestari de schizofrenie……”
Ba… TM, esti prost conform DSM? Pavel e mai conectat la viata decat tot rahatul care este mintea ta. Pateticule, expert in propria ta schizofrenie… Tu esti cel care nu face priza la realitate, ratatule, nu Pavel.
“Urăsc cerșetoria și șantajul emoțional. Urăsc sentimentalismele și sufletul de vioară.”
Pavele, hai sa-ti fac un pic de terapie psihiatrica pe modelul vechi, cel de dinainte de DSM IV(4).
Ceea ce spui tu ca urasti e ceea ce oamenii normali simt atunci cand aud scrijelirea cu un cui a
unei foi de tabla. Culmea e ca pe tine sunetul ala nu te deranjeaza deloc, ba chiat iti place. Dar,
pe partea psihica… e alta lume. Pentru tine, nu stii ce spui referitor la partea copiata de mine
mai sus, pentru oamenii “normali”… astia n-au nici cea mai vaga idee ce inseamna. Chestia e ca pt
tine sufletul e tabbla metalica, iar scrijelirea cu ciul pe ea sunt tot ce decrii tu ca nu-ti place:
sentimentalisme, santaj, suflet de vioara. Toate astea sunt pt tine… modificarea modificarii.
defectul din tine incearca sa reactioneze respingand alte porcarii care vor sa te modifice in rau,
si mai mult. De-asta iti place atat de mult marea si… oceanul. Pe partea cu oceanul am rezerve.
Noi toti stim ca valurile hulei marine au puterea aia de diamant lichid care ne sterge porcariile
pana in maduva oaselor, fizic. Urmatoarele etape de terapie fa-ti-le singur. Ai nevoie sa consideri
ca sufletul tau e ceva material, ceva care exista in lumea fizica. Ai nevoie sa muncesti cu
materialul asta ca si cu un lut modelabil. “Sunt singura ființă responsabilă pentru mine. Detest
plângăcioșii care aruncă mereu vina pe împrejurări sau pe alții.” Succes…! Puterea ta de a te
repara pe tine… e a ta. Niciun “terapist” cu diploma academica nu stie prin ce treci. E notoriu
lucrul asta. Nu te considera ireparabil doar pentru ca niste ratati cu diplome academice iti spun cu
convingere ca nu poti fi reparat (de ei). Repara-te singur! Stiu ca in adancul tau iti place viata ta asa cum esti, stiu ca esti ipocrit total. Dar si tu, Pavele, stii ca iubesti viata reala, viata pe care ai simtit-o doar pe mare. Motivul pentru care iubesti atat furtunile sunt valurile, lumina soarelui care le patrunde si-ti spala mintea. Iti amintesti starea aia de discomfort cand e furtuna si nu hula, cand soarele e doar departe in spatele norilor grosi? Iti amintesti?
Blogul asta are o structura software mult prea de cacat. Pavele, daca nu poti tu, scrie-mi un mail. Platesc eu o ajustare cuiva. Mi-a aparut un comentariu in alt loc decat trebuia, nu pot corecta o litera la o postare aterioara… E de cacat.
Ma recunosc in multe dintre aspecte. Diferenta este ca la mine este un copil si prin prisma asta lucrurile s-au schimbat drastic. am un motiv al dracului de bun de a continua. Desi mai alunec. pot sa spun ca am renuntat 100% la alcool si alte medicatii. Acestea erau temporare oricum ca dupa euforia de moment , ma gaseam in gaura mai mult decat de obicei. O metoda ar fi exprimarea furiei. O alta ar fi sa te lasi sa te prabusesti de tot o perioada. Sa nu faci pur si simplu nimic. Din punctul meu de vedere, un copil te face sa-ti gasesti motive reale de a participa la viata. Perpetuarea speciei este ok. Numai ca ma apuca depresia cand ma gandesc ca si el o sa creasca. Efortul meu vine in sensul in care sa-l pregatesc temeinic in asa fel incat sa nu aibe momente de acestea. Dar el e copil si traieste viata din plin. E fericit si cand e linga mine, ma molipseste pentru moment. Apropierea de copii m-a facut sa imi amintesc momente din copilarie , pe care le considerasem de mult pierdute. La mine a mers. Cel putin pina acum. P.s. Cand e cu mine nu am timp sa fiu depresiv. 🙂
Groundhog day fara Bill Murray.
Asta ar trebui sa fie lectura obligatorie pentru toti cei care iti comenteaza aici sau pe fb.
Initial am fost derutat, am crezut ca e licenta poetica, un text despre altcineva, nu despre tine. Apoi am inceput sa ma enervez, pentru ca descrierea semana prea mult cu mine si imi parea ca faci misto de mine sau ca ma critici. Mi-a luat ceva sa inteleg ca este intr-adevar vorba de tine. Nu se potrivea deloc cu imaginea din alte scrieri.
Nu ma consider bolnav psihic, desi textul tau mi-a dat de gandit si poate ca ar trebui… A da vina pe o boala mi se pare insa o lasitate din partea mea, o incercare de a scapa de consecintele faptelor mele prin clamarea unei stari care este dincolo de controlul meu. Sau poate mi-e doar frica de a recunoaste ca sunt bolnav pentru ca astfel pierd controlul, pentru ca astfel nu mai sunt eu ala care decide ce sunt si cum ma simt. Nu stiu… Ce pot sa zic este ca nu esti singur. Nu-s convins ca si conteaza asta, dar pentru mine a contat suficient ca sa comentez aici. Atat.
Depresia nu este vizibila asa ca cei din jur nu au o imagine pe care sa o asocieze cu durerea de aici lipsa de empatie si prin urmare valul de sfaturi tip un sut in fund un pas inainte. Noi depunem eforturi supraomenesti pentru a ramane pe linia de plutire. Nu suntem in bula noastra. Pur si simplu trebuie sa ne calculam miscarile in asa fel incat sa nu deschidem cutia Pandorei decat intr-un mediu controlat.