Du-mă, mamă, îndărăt!

Am copilărit în satul Cervenia, județul Teleorman. De acolo mă bântuie cele mai frumoase amintiri din copilărie. Colindam călare, ca indienii, doar cu o funie legată de botul iepei și cu o pătură pe greabăn. Eram copil și nu știam mai bine. Când o lua iapa mai repejor trebuia să mă țin de coama ei, că nu aveam harnașament. Știam toate cărările dintr-o pădure care astăzi nu mai există.

Cunoșteam râul pe de rost și nu m-aș fi putut rătăci nicăieri de la Alexandria până la Zimnicea. Și dacă m-aș fi rătăcit, toată lumea îl știa pe bunică-meu, tâmplarul de seamă al satului. Până și țiganii nomazi știau de nea Diță Budurea. Ne întâlneam pe câmp și mă îndreptau ei unde aveam drum. Colindau toate satele în căutare de lucru. Puneau căruțele în cerc, acolo unde erau chemați, făceau groapă de lut și ardeau cărămizi. Toate casele din sat erau ridicate cu cărămida făcută de ei. Toată lumea mânca din ceaunele și căldările lor. Primeau la schimb saci de grâu, porumb, animale, fructe, vin… în funcție de ce aveau nevoie și ce putea să dea fiecare. Când intrau țiganii în sat, ieșea toată lumea la poartă. Fiecare avea nevoie de câte ceva. Trăiam într-un fel de simbioză. Moș Diță le făcea tâmplăria și reparații la coviltire. Se dusese vorba că-i rumân cumsecade și bun meșteșugar.

Pe ulițele prăfuite mă simțeam acasă. Copiii din București mă torturau pentru că eram pui de țăran. Făceau cerc în jurul meu, mă băteau și mă împingeau de la unul la altul până mi se făcea rău. Erau mai mari decât mine și mulți. Odată m-au aruncat în sârmă ghimpată. Altădată mi-au spart capul cu piatra, doar pentru că nu mă mai lăsam bătut. Învățătoarele mă batjocoreau pentru că eram de proveniență dubioasă, dintr-o țărancă divorțată care nu respecta valorile familiei socialiste. Ce puteam să-i spun de lacrimi și bătăi? Tăceam și așteptam răbdător să termine. Am detestat școala încă de mic. De la batjocura acelor dascăli mi s-a tras. Mama voia să-mi ofere o viață bună la oraș, dar eu abia așteptam să se termine tortura ca să mă întorc la țară.

Voiam mereu înapoi, acolo unde baba făcea pâine la țest și moșul mă învăța cum să dau la rindea. Acolo unde iarna mă culcam cu puii de pisic, în căldura sobei. Abia așteptam să merg desculț, să plec la câmp, păzeam la pepeniște și la amiază ne ascundeam de soare sub căruță. Copiii de pe ulițele satului mă iubeau așa cum eram. Se bucurau din inimă când mă întorceam și ne puteam sui din nou pe cai, să gonim cât vezi cu ochii. Până și caii se bucurau să ne vadă pentru că știau că scapă de muncile adulților și vor petrece ziua liberi cu noi. Părinții și bunicii erau poate mai indulgenți atunci sau poate înțelegeau altfel lucrurile. Ne lăsau să plecăm de nebuni cu măgarii, cu caii și cu vitele. Ne plasau în custodia unor animale știind că iapa, vaca și câinele cunosc mai bine drumul către casă și nu ne puteam rătăci.

Atunci nu știam de carieră, de munca în era digitală și consum. Nu știam de credite bancare și frica de faliment. Pe câmp eram doar eu cu vântul și iapa care fornăia mândră sub mine. Îmi cufundam fața în coama ei și trăgeam adânc în piept mirosul acela iute-acrișor. Smulgeam un pepene din brazdă și îl spărgeam la umbră unde îl făceam jumătate cu ea. Câinele din urma noastră mânca friptura înfășurată în pită pe care mă obliga baba să o iau cu mine. Trăiam mereu în moment, în inocența și inconștiența unui copil aflat sub protecția imaginară a unor animale care erau mai apropiate de el decât oamenii. Înconjurat de vacile imense mă simțeam mai în siguranță decât în clasa plină de copii. Mă temeam de palma aprigă a învățătoarei, dar niciodată de botul sau de copita calului. Cu caii și cu vitele mă puteam înțelege omenește. Mă suiam desculț pe greabănul lor, furam mere din copac și le împărțeam frățește. Nu m-a lovit, nu m-a mușcat și nu m-a călcat nicio lighioană în picioare. Doar oamenii… . Poate că atunci s-a născut mizantropia mea.

Mi-e dor de vremurile acelea și, de fiecare dată când mi-e greu, mă întorc cu mintea tot acolo. Tânjesc la o lume care nu mai există. Pădurile au tot căzut sub drujbă. Apa cristalină, în care ne răcoream și noi și animalele încinse de căldură, a devenit o mocirlă toxică ce aduce numai zoaie de la deal. Islazul a rămas o groapă de gunoi în care pasc câteva vite rebegite. Caii de acum sunt legați în lanțuri prea scurte ca să ajungă cu botul la iarba uscată din iesle. Animalele zac costelive la marginea șoselei și mănâncă buruienile dintre două pete de motorină.

Mă întorc din ce în ce mai rar la țară. Moș Diță a murit, iar peste curtea care gemea de viață s-a așternut o liniște zdrobitoare. Șoproanele sunt goale. Cotețele pustii adună doar șoareci de câmp ce se adăpostesc de ploaie. N-a mai rămas nimic din tabloul meu idealizat, doar câțiva oameni… îmbătrâniți, abrutizați, săraci și triști. Plâng după o lume care a dispărut în ceața unei civilizații prost însușite.

Astăzi sunt orășeanul modern. De m-ai vedea, n-ai zice că am copilărit desculț în bălegar. Scufundat într-un scaun de piele și în aer condiționat, sunt captiv într-o pădure de beton și fier. În fața mea nu mai vuiește câmpul plin de iarbă, ci un lanț interminabil de mașini care avansează cu un metru pe minut. Bucuria și mirarea mi-au fost înlocuite cu cinism. Transpir sarcasm și suficiență prin toți porii. N-am încotro. Așa e viața aici. Te calcă în picioare când îi arăți slăbiciune. Până și soarele de care mă bucuram odată a devenit prea aspru și nemilos. Ne evităm reciproc ca doi foști prieteni care nu știu ce să-și mai spună. Sunt înconjurat de vârful tehnologiei moderne și tot ce aș putea avea nevoie se află la câțiva pași de mine. Cu toate astea simt un gol, simt că am pierdut ceva inexplicabil. Ceva e rupt, lipsește. Sunt mai puțin decât mine.

În ruinele satelor monument din toată țara răsar pensiunile care mimează viața la țară. Turiștii vin căpiați de urbanizarea forțată și pozează lângă un car ce n-a fost tras de boi niciodată. În curtea unei vile construite ca să arate tradițional, cu geamuri de termopan, borduri de gresie și antenă de satelit, prima întrebare a amatorilor de sat este care-i parola la wifi. În grădină găsești un jug decorativ șlefuit de niște artizani care n-au înjugat un bou toată viața. Pe pereți atârnă farfurii cu motive tradiționale închipuite de cine știe ce chinez care a fost obligat să le copieze de pe internet. În rafturi găsești trofee piscicole cumpărate din târg pentru că râurile noastre nu mai au pește nici cât să pescuiești cu bateria de camion. E recuzită pentru orășeni care n-au văzut în viața lor o capră pe viu și care aruncă biscuiți la pisica din ogradă. Este epoca ruralismului 2.0 cu Facebook lângă iesle, wireless la grajd și aer condiționat lângă o sobă falsă. Cu iile făcute în China, macatele tradiționale de poliester și decorațiunile fals îmbătrânite, cumpărate de la un supermagazin de mobilier.

Încingem grătarul în paradis și facem bâlci de plastic din orice crâmpei de istorie, dar țăranul îmbătrânește și moare, iar folclorul sau meșteșugul moare odată cu el. Locul lui este ocupat de noi cei care mimăm țărănismul pentru că nu am păstrat nimic autentic. În timp ce intelectualitatea este obsedată de sămănătorism, de un ruralism pe care nu-l cunoaște și nu-l înțelege, satul românesc dispare sub presiunea sărăciei și a unei populații îmbătrânite. Micul fermier e sugrumat de marile corporații care vând produse ”organice” și împing țăranii de pe piață până ajung să moară de foame. Copiii de la sat fug să slujească în străinătate, forțați de foame să-și abandoneze copiii și bătrânii în case doborâte de paragină.

Meșteșugul a fost anulat cu formularul de import al unor ciurucuri însăilate de un robot din Asia. Lângă biserica de lemn ar merge un supermarket și lângă cimitirul secular e loc de o spălătorie auto. Abia așteptăm să putem gusta bucatele tradiționale ale șaormeriei de la poalele castelului. Turiștii vin să se îmbibe cu aerul de țară, într-o vilă modernă pictată tradițional, lângă care putrezește un conac vechi de sute de ani pe care nu-l restaurează nimeni. Comuniștii demolau totul pentru că se temeau de istorie și de tradiții. Noi demolăm pentru că nu mai pasă nimănui de istorie. Nici măcar nu demolăm, pentru că am găsit o metodă mai eficientă ce nu presupune efort sau costuri. Le lăsăm așa, până se dărâmă singure. Un popor fără trecut este un popor fără viitor. Un popor îmbrăcat de China și înarmat de America este un popor fără identitate. Este consumatorul perfect. Eroul nimănui. Victima tuturor.

Pământul e pârlog, apa e otrăvită și pădurea s-a transformat în mobilierul străinătății. În timp ce satul românesc își gâfâie ultima suflare, noi așteptăm cuminți parastasul la care vom mânca din blide tradiționale făcute în Turcia, pe scaune IKEA și îmbrăcați în port tradițional chinezesc. Ne vom face poze lângă un urs împăiat care a sfârșit împușcat pentru că rânea disperat în gunoaie. E o butaforie dintr-o scenetă de teatru grotesc, un coșmar din care realizez că nu mă voi putea trezi niciodată.

Aș fugi, dar nu am unde. Mi-aș abandona mașina în trafic și m-aș duce în lumea mea, dar nu mai e acolo. E doar o groapă pe locul unde a fost. Când simt miros de cal mă ia cu plâns… .