Am copilărit în satul Cervenia, județul Teleorman. De acolo mă bântuie cele mai frumoase amintiri din copilărie. Colindam călare, ca indienii, doar cu o funie legată de botul iepei și cu o pătură pe greabăn. Eram copil și nu știam mai bine. Când o lua iapa mai repejor trebuia să mă țin de coama ei, că nu aveam harnașament. Știam toate cărările dintr-o pădure care astăzi nu mai există.
Cunoșteam râul pe de rost și nu m-aș fi putut rătăci nicăieri de la Alexandria până la Zimnicea. Și dacă m-aș fi rătăcit, toată lumea îl știa pe bunică-meu, tâmplarul de seamă al satului. Până și țiganii nomazi știau de nea Diță Budurea. Ne întâlneam pe câmp și mă îndreptau ei unde aveam drum. Colindau toate satele în căutare de lucru. Puneau căruțele în cerc, acolo unde erau chemați, făceau groapă de lut și ardeau cărămizi. Toate casele din sat erau ridicate cu cărămida făcută de ei. Toată lumea mânca din ceaunele și căldările lor. Primeau la schimb saci de grâu, porumb, animale, fructe, vin… în funcție de ce aveau nevoie și ce putea să dea fiecare. Când intrau țiganii în sat, ieșea toată lumea la poartă. Fiecare avea nevoie de câte ceva. Trăiam într-un fel de simbioză. Moș Diță le făcea tâmplăria și reparații la coviltire. Se dusese vorba că-i rumân cumsecade și bun meșteșugar.
Pe ulițele prăfuite mă simțeam acasă. Copiii din București mă torturau pentru că eram pui de țăran. Făceau cerc în jurul meu, mă băteau și mă împingeau de la unul la altul până mi se făcea rău. Erau mai mari decât mine și mulți. Odată m-au aruncat în sârmă ghimpată. Altădată mi-au spart capul cu piatra, doar pentru că nu mă mai lăsam bătut. Învățătoarele mă batjocoreau pentru că eram de proveniență dubioasă, dintr-o țărancă divorțată care nu respecta valorile familiei socialiste. Ce puteam să-i spun de lacrimi și bătăi? Tăceam și așteptam răbdător să termine. Am detestat școala încă de mic. De la batjocura acelor dascăli mi s-a tras. Mama voia să-mi ofere o viață bună la oraș, dar eu abia așteptam să se termine tortura ca să mă întorc la țară.
Voiam mereu înapoi, acolo unde baba făcea pâine la țest și moșul mă învăța cum să dau la rindea. Acolo unde iarna mă culcam cu puii de pisic, în căldura sobei. Abia așteptam să merg desculț, să plec la câmp, păzeam la pepeniște și la amiază ne ascundeam de soare sub căruță. Copiii de pe ulițele satului mă iubeau așa cum eram. Se bucurau din inimă când mă întorceam și ne puteam sui din nou pe cai, să gonim cât vezi cu ochii. Până și caii se bucurau să ne vadă pentru că știau că scapă de muncile adulților și vor petrece ziua liberi cu noi. Părinții și bunicii erau poate mai indulgenți atunci sau poate înțelegeau altfel lucrurile. Ne lăsau să plecăm de nebuni cu măgarii, cu caii și cu vitele. Ne plasau în custodia unor animale știind că iapa, vaca și câinele cunosc mai bine drumul către casă și nu ne puteam rătăci.
Atunci nu știam de carieră, de munca în era digitală și consum. Nu știam de credite bancare și frica de faliment. Pe câmp eram doar eu cu vântul și iapa care fornăia mândră sub mine. Îmi cufundam fața în coama ei și trăgeam adânc în piept mirosul acela iute-acrișor. Smulgeam un pepene din brazdă și îl spărgeam la umbră unde îl făceam jumătate cu ea. Câinele din urma noastră mânca friptura înfășurată în pită pe care mă obliga baba să o iau cu mine. Trăiam mereu în moment, în inocența și inconștiența unui copil aflat sub protecția imaginară a unor animale care erau mai apropiate de el decât oamenii. Înconjurat de vacile imense mă simțeam mai în siguranță decât în clasa plină de copii. Mă temeam de palma aprigă a învățătoarei, dar niciodată de botul sau de copita calului. Cu caii și cu vitele mă puteam înțelege omenește. Mă suiam desculț pe greabănul lor, furam mere din copac și le împărțeam frățește. Nu m-a lovit, nu m-a mușcat și nu m-a călcat nicio lighioană în picioare. Doar oamenii… . Poate că atunci s-a născut mizantropia mea.
Mi-e dor de vremurile acelea și, de fiecare dată când mi-e greu, mă întorc cu mintea tot acolo. Tânjesc la o lume care nu mai există. Pădurile au tot căzut sub drujbă. Apa cristalină, în care ne răcoream și noi și animalele încinse de căldură, a devenit o mocirlă toxică ce aduce numai zoaie de la deal. Islazul a rămas o groapă de gunoi în care pasc câteva vite rebegite. Caii de acum sunt legați în lanțuri prea scurte ca să ajungă cu botul la iarba uscată din iesle. Animalele zac costelive la marginea șoselei și mănâncă buruienile dintre două pete de motorină.
Mă întorc din ce în ce mai rar la țară. Moș Diță a murit, iar peste curtea care gemea de viață s-a așternut o liniște zdrobitoare. Șoproanele sunt goale. Cotețele pustii adună doar șoareci de câmp ce se adăpostesc de ploaie. N-a mai rămas nimic din tabloul meu idealizat, doar câțiva oameni… îmbătrâniți, abrutizați, săraci și triști. Plâng după o lume care a dispărut în ceața unei civilizații prost însușite.
Astăzi sunt orășeanul modern. De m-ai vedea, n-ai zice că am copilărit desculț în bălegar. Scufundat într-un scaun de piele și în aer condiționat, sunt captiv într-o pădure de beton și fier. În fața mea nu mai vuiește câmpul plin de iarbă, ci un lanț interminabil de mașini care avansează cu un metru pe minut. Bucuria și mirarea mi-au fost înlocuite cu cinism. Transpir sarcasm și suficiență prin toți porii. N-am încotro. Așa e viața aici. Te calcă în picioare când îi arăți slăbiciune. Până și soarele de care mă bucuram odată a devenit prea aspru și nemilos. Ne evităm reciproc ca doi foști prieteni care nu știu ce să-și mai spună. Sunt înconjurat de vârful tehnologiei moderne și tot ce aș putea avea nevoie se află la câțiva pași de mine. Cu toate astea simt un gol, simt că am pierdut ceva inexplicabil. Ceva e rupt, lipsește. Sunt mai puțin decât mine.
În ruinele satelor monument din toată țara răsar pensiunile care mimează viața la țară. Turiștii vin căpiați de urbanizarea forțată și pozează lângă un car ce n-a fost tras de boi niciodată. În curtea unei vile construite ca să arate tradițional, cu geamuri de termopan, borduri de gresie și antenă de satelit, prima întrebare a amatorilor de sat este care-i parola la wifi. În grădină găsești un jug decorativ șlefuit de niște artizani care n-au înjugat un bou toată viața. Pe pereți atârnă farfurii cu motive tradiționale închipuite de cine știe ce chinez care a fost obligat să le copieze de pe internet. În rafturi găsești trofee piscicole cumpărate din târg pentru că râurile noastre nu mai au pește nici cât să pescuiești cu bateria de camion. E recuzită pentru orășeni care n-au văzut în viața lor o capră pe viu și care aruncă biscuiți la pisica din ogradă. Este epoca ruralismului 2.0 cu Facebook lângă iesle, wireless la grajd și aer condiționat lângă o sobă falsă. Cu iile făcute în China, macatele tradiționale de poliester și decorațiunile fals îmbătrânite, cumpărate de la un supermagazin de mobilier.
Încingem grătarul în paradis și facem bâlci de plastic din orice crâmpei de istorie, dar țăranul îmbătrânește și moare, iar folclorul sau meșteșugul moare odată cu el. Locul lui este ocupat de noi cei care mimăm țărănismul pentru că nu am păstrat nimic autentic. În timp ce intelectualitatea este obsedată de sămănătorism, de un ruralism pe care nu-l cunoaște și nu-l înțelege, satul românesc dispare sub presiunea sărăciei și a unei populații îmbătrânite. Micul fermier e sugrumat de marile corporații care vând produse ”organice” și împing țăranii de pe piață până ajung să moară de foame. Copiii de la sat fug să slujească în străinătate, forțați de foame să-și abandoneze copiii și bătrânii în case doborâte de paragină.
Meșteșugul a fost anulat cu formularul de import al unor ciurucuri însăilate de un robot din Asia. Lângă biserica de lemn ar merge un supermarket și lângă cimitirul secular e loc de o spălătorie auto. Abia așteptăm să putem gusta bucatele tradiționale ale șaormeriei de la poalele castelului. Turiștii vin să se îmbibe cu aerul de țară, într-o vilă modernă pictată tradițional, lângă care putrezește un conac vechi de sute de ani pe care nu-l restaurează nimeni. Comuniștii demolau totul pentru că se temeau de istorie și de tradiții. Noi demolăm pentru că nu mai pasă nimănui de istorie. Nici măcar nu demolăm, pentru că am găsit o metodă mai eficientă ce nu presupune efort sau costuri. Le lăsăm așa, până se dărâmă singure. Un popor fără trecut este un popor fără viitor. Un popor îmbrăcat de China și înarmat de America este un popor fără identitate. Este consumatorul perfect. Eroul nimănui. Victima tuturor.
Pământul e pârlog, apa e otrăvită și pădurea s-a transformat în mobilierul străinătății. În timp ce satul românesc își gâfâie ultima suflare, noi așteptăm cuminți parastasul la care vom mânca din blide tradiționale făcute în Turcia, pe scaune IKEA și îmbrăcați în port tradițional chinezesc. Ne vom face poze lângă un urs împăiat care a sfârșit împușcat pentru că rânea disperat în gunoaie. E o butaforie dintr-o scenetă de teatru grotesc, un coșmar din care realizez că nu mă voi putea trezi niciodată.
Aș fugi, dar nu am unde. Mi-aș abandona mașina în trafic și m-aș duce în lumea mea, dar nu mai e acolo. E doar o groapă pe locul unde a fost. Când simt miros de cal mă ia cu plâns… .
56 commentarii
“As fugi, dar nu am unde. Mi-as abandona masina in trafic si m-as duce in lumea mea, dar nu mai e acolo.” … primul meu gand, dimineata, ultimul meu gand, seara, si in zile proaste, gandul care ma insoteste toata ziua.
Ma faci sa rad si sa plang, zilnic.
Multumesc.
“Aș fugi, dar nu am unde. Mi-aș abandona mașina în trafic și m-aș duce în lumea mea, dar nu mai e acolo. E doar o groapă pe locul unde a fost. Când simt miros de cal mă ia cu plâns… .”. Nu chiar plans, dar ceva lichid peste ochi tot am avut… citind. Oricum, de ani buni nu mai sunt in masura sa ma uit la documentare cu lei, tigri, elefanti, balene, delfini, gorile, etc. Daca “holiuud” Hollywood face filme cu caini sau cai le evit. Am calarit si eu un caine mare si un ca,l in copilarie. Imi aduc aminte de ei, de lumea aia de atunci, cam o data la 10 ani. Mutumesc pt textul tau.
“Mănânc şi plâng. Mănânc!”
Mi s-a zbârlit pielea la a treia frază, deja. Acum imi e clar de ce rezonam cu ce scrii. Vivat colbul din Telemorman!
Revin, dacă mai e cazul, după ce termin de citit.
Nope, imi pare rau dar inca exista asa ceva inca in Romania. Asta e vacanta noastra de vara intr-un sat de munte din Ardeal. Copilul meu e crescut in buricul civilizatiei vestice dar, 2 saptamani pe an, umbla descult, doarme cu pisica si mananca oua culese personal de sub gaina.
In anumite zone oamenii au gasit modalitatea sa faca agricultura (moderna, e drept!) si sa traiasca civilizat la tara. Da au toti wireless si buda in casa dar caii inca zburda liberi prin padure.
In orasul parintilor mei piata face concurenta serioasa supermagazinelor. Nu i-ar trece nimanui prin cap sa-si ia rosii de la Lidl si fiecare are frunizorul lui preferat de la care cumpara branza in piata.
Vara asta am observat ceva noua: vanzatorii din piata sunt din ce in ce mai tineri si unul din supermarketurile locale s-a orientat si aduce paine de la o brutarie traditionala din muntii Apuseni. Se trezesc oamenii la 6 si stau la coada la paine ca la 8 e deja gata vanduta!
❤
Da,exista!! tot din Teleorman sunt si am 2 baieti mici si multe din ele exista daca vrei …sunt desigur multe “imbunatatiri” dar….
” Comunistii demolau totul pt că se temeau de istorie si de tradiții . Noi demolăm pt ca nu -i mai pasă nimănui de istorie și tradiții ..”
Este prima dată cînd te citesc în afara FB …
Este prima dată cînd te simt onest . Așteaptă , nu te supăra. Onestitatea aceea caldă , “în picioare” , plină de curajul de a nu te mai lăsa dus de cinismul că nu mai e nimic de făcut … culmea , e acea onestitate plină de o bucurie…aceea că ai ales să îți pui incredibilul dar primit de Sus la treabă , pentru noi și pentru tine … Dane , pentru mine , azi , aici , cu articolul acesta , a început un alt viitor … eu simt putere si curaj si dorinta de a construi , desi daca e sa privesc cuvintele tale , ai zice că e trista treaba….dar eu nu simt asta. Simt că ai început sa lupti cu noi si pentru noi ! Pentru țărișoara asta , care are nevoie de creiere ca al tău , să trezească sufletele adormite , și sa ne punem pe treabă …asa că eu azi îti multumesc . Din toata inima mea. Nu ne(te) lăsa 😉
banalitati.
Pentru cineva atât de original, e greu cu banalitățile astea.
Dana, poate ca banal e Victor, poate NU. Doar ca, fara majucula, nu sunt sigur. Cert e ca ai scris banalitati, dar importante. Banala esti tu, nu ce incerci sa spui. Lucreaza cu tine insati, poate ca….
Te inteleg destul de bine. Si eu am crescut la sat si acum traiesc la oras. Si eu simt la fel si regret acele vremuri. Cand am plecat credeam ca voi avea intotdeauna un loc sigur la care sa ma intorc. Abia mai tarziu am inteles ca si locurile sunt ca timpurile, nici ele nu se mai intorc.
Si totusi, noi am incercat sa revitalizam o parte din ruralismul pierdut, chiar daca a trebuit sa reinterpretam pe alocuri.
Revenii cu văzul plin de lacrimi in loc de Morgana vipiei din Bărăgan, auzul plin de englezaspaniolafranceza in loc de clampănitul ritmic al potcoavei șubrede de la un picior din spate al calului, mirosul plin de VersaceDiorGivenchy in loc de șopronul caprelor, pipăitul unui placaj plasticat in loc de asprimea frunzei de porumb si gust de capucino cu lapte praf si aspartam in loc de apă proaspătă din gropanul de lângă gârlă dar m-aș întoarce toți cei 2800km pe jos dacă aș ști ca pot să mai trăiesc toate cele scrise de tine măcar o dată…
E prima oara cand las un comentariu,m-am limitat la citit si simultan imi imaginam diversele situatii tratate.Exact ca niste scurt metraje cu textele tale ca subtitrare.Dupa ce ai publicat toata “spovedania” asta despre copilaria minunata de care ai avut parte,e inutil si un pic ipocrit sa spun ca eram sigur ,atat de sigur ca ai fost plasmat in lumea satului.nici un adult crescut la oras nu ar putea sa scrie despre unele subiecte cu genialitate,cu autoironia si cu maniera simpla cu care doar cine copilarit intr-un ambient acu inexistent poate scrie. m-am regasit de la primul pana la ultimul cuvant in acest text.si da, imi dau lacrimile ori de cate ori pot sa imbratisez gatul mandru arcuit al vreunui cal!
Tânjesc după aceiași lume, care sigur se găsește în visele mele!
bravo domnule! ma bucur tare mult ca ne scrii. am zis eu ca nu s singur. am copilarit multi ani doar intr un pantalon scurt si o palarie de paie pe apele si colbul bratului macin si a insulei braila. vara prajeam pe o tabla lasata la soare ouale furate din cuibul ratelor, lisitelor si ce pasaret mai gaseam prin stufaris. cand ieseam din stufaris eram plini de lipitori, aprindeam un carpati si le ardeam. toamna mergeam cu nea Alfredo sa prindem broaste, mancam cu sacii. Racii ii prindeam cu mana prin gaurile din maluri, aveam mainile zdrelite, si ii fierbeam direct pe malul dunarii in ceaunul cu apa tot de acolo. atat caram dupa noi, ceaunul. cand ne prindea ploaia intram in apa sa ne fie cald, cand ieseam ne dadeam cu namol de sus pana jos ca ne mancau tantarii cu totul. si ne plimbam cu tot felul de barci si ne incurcam in tot felul de plase. hehe, ce ne mai injurau ai batrani! acu cand ii povestesc celui mare se uita ca la desene animate. din fericire nu e atat de mare si inca poate prinde si el. si nici lumea mea nu mai este acolo , trebuie sa o refac pt ei si pt mine. nu o sa mai aiba barci din lemn si catran de nu iesea nici dupa prima saptamana de scoala dar o sa aiba caiac, labe, ochelari si ce rahat mai au astia la decatlon, si pasari, raci si mai multi tantari :)). o sa fie bine!
O sa fie bine pe dracu. Tu singur ai zis ca fiul tau se uita la tine ca la masini straine: ” acu cand ii povestesc celui mare se uita ca la desene animate. din fericire nu e atat de mare si inca poate prinde si el. ” Zici tu!? ca poate prinde si el??? Visezi…
Sterge articolul asta, ba nu, lasa-l…dar sa nu mai scrii altele la fel pentru ca dor, al dracu de tare.
Ramai indescifrabil si sarcastic pt ca te iubesc mai mult asa. Esti unic, stai linistit stiu ca esti luat…ideea era ca vreodata am sa scriu la fel de bine ca tine, asta imi doresc. Estebine ca existi Dan Pavel.
“dar sa nu mai scrii altele la fel pentru ca dor, al dracu de tare.”. DA!
Aveti un scris captivant, o gandire autentica (cu adevarat critica) si va apreciez foarte mult pentru efortul de a ni le impartasi.
Subscriu!
Si eu am crescut la tara si pe mine ma doare pustiirea satului . Ma intorc de cate ori pot,merg desculta prin iarba,strâng fânul ,prunele,merele ,fac țuică și încă sper …..
Tot în Cervenia am copilărit și eu.Bunicii nu mai sunt de mult,casa a fost vândută ,iar eu te citesc și plâng.Tot ce am avut drag în copilărie e acolo.Viața mea de vis era acolo.Acolo mă trezeam dimineața cu o mamaie muncită care mă îmbia “hai,fa,mănâncă niște brânză că acu’ o adusei de la cutărică care are vacă și pâinea abia o scosei din țest”.Acolo mă asculta tataie în serile lungi de vară când îi spuneam toate bancurile pe care le auzeam la oraș și râdea omul ăla aspru din toată inima și se minuna de câte pot ține minte la o vârstă atât de mică.Acolo mă ducea mamaie la gârlă.Acolo călărea fratele meu mai mare cai pe deșelatelea spre spaima mamaiei mele.Acolo mă întrebau oamenii ” a cui ești tu,lică?” și eu răspundeam mândră “sunt a lui Petre Breazu”.De “acolo” ăsta mi-e încă inima plină și mi-e dor în fiecare zi.Du-mă,mamă,înapoi și dă-mi toate câte au fost înapoi!
Viața la țară….
E păcat că nu mai există….
Acea viață la țară unde copiii erau fericiți…
Trist…
….no comment.
SUNT ”UN MUNCITOR SANITAR”, APRIG LUPTTOR PENTRU …
SCRISUL DLUI D.P. ESTE UN ION CREANGA, CARAGIALE, SI PETRE TUTEA ACTUAL SI VIITOR,
PREOCUPARILE MELE SE SUPRAPUN PE IDEILE D-SALE.
MA OCUP DE ”HEALTH POLICIES SI POLITICS.. mai exact cu… APA SI SAPUNUL, LA SUBTIOARA PICIORULUI IN BIDONVILURILE DIN LUME..detaliiu pe word press ”neuroclubdan.ro
salut cu drag’ dan
Cu prima parte m-ai atins rau, inafara de faza cu iapa, nu aveam! Dar ieșeam cu vaca și nu ma rusinam sa o mai folosesc și pe post de cal. Iar despre oraș, din fericire trăiesc într-un oraș mic de munte unde nu ma simt chiar asa de incorsetat de către “democratie”. Restul dezastrului îl vad tot timpul, ca am obicei sa drumetesc la picior prin satele tarii. Si da, totul e ruina, totul e pierdut și uitat.
Incearca mai sus de Stana de Vale, pe-acolo gasesti ursi care dau noroc cu mana ta si oameni ca pe vremea dacilor.
Baaaaaaai nene!!!! Asa ceva?!
L-am descoperit pe Dan Pavel ieri pe la un pranzisor asa…si de atunci nu ma pot opri. Citesc articol dupa articol si imprastii printre prieteni, rad cu sughituri si plang cu muci. Trag chiulul de la orele de birou, nu mai bag rufe la spalat, nu mai fac salata de ton pe seara ..s-a oprit timpul.
Peste textul asta chiar nu aveam cum sa trec fara sa las un gand…
Omule, esti fenomenal! Imi umblii la emotii, la glanda umorului, la umbra de inteligenta si la raftul cu intelegere (am plecat din Romania de ceva timp si desi ma tin departe de toxic si politica si stiri, imi face placer sa investighez realitatile tarii prin articolele tale – parca doare mai altfel).
Multumesc!
“prin articolele tale – parca doare mai altfel”, ooooh DA!
Sufletul satului ucis de globalizare si de era moderna…..
De 10 ani locuiesc la țară, lângă București și crede-mă deși fac naveta zilnic , nu m-aș mai întoarce niciodată să locuiesc la bloc !
Îți poți face ” țara ” de care ți-e dor , țara copilăriei
Chiar acum citesc aceste randuri, sunt venit la tara in Comuna Cervenia împreună cu copii mei, vreau ca si ei sa aiba parte de macar jumatate din plăcerea copilăriei mele, mereu le povestesc din întâmplările mele, cu caini mei scumpi si dragi, Caii pe care tatăl meu ii întregește si in ziua de astazi!!!!
Idealizezi viața la țară prea mult, Dane. E de înțeles însă, idealizarea copilăriei o regăsim la majoritatea oamenilor, sunt sigur că în acest moment există în New York sau în Detroit un negru de 40 de ani căruia îi este dor de ghetoul în care a crescut, unde toată lumea se știa cu toată lumea si unde puteai să joci șotron pe stradă până la 10 noaptea, când te strigau părinții în casă etc., deși criminalitatea cică era mult mai mare decât în ziua de azi, conform statisticilor.
De scris ai scris frumos, dar nu zici nimic nou sub soare…
Stii vorba aia cu “Nu e nimic nou sub soare” ? Nimic nou nu e sub soare niciodata. Toata informatia exista si a existat intotdeauna. Cand ai destula experienta de viata e greu sa mai gasesti ceva “nou”. Omul a scris din suflet si nu a scris ca sa te delecteze pe tine personal.
Asa e, idealizeaza. Desi e incantator sa vezi cat de conectat era cu lumea lui. Iar la partea cu distrugerea si uitarea traditiilor are dreptate. Romanii de astazi nu fac distinctia intre autentic si chinezarisme si-s in stare sa sarbatoreasca Ziua Iei cu o bluza etno cusuta in China, fara sa li se para nimic in neregula cu asta.
Cand esti copil totul e o joaca. Si eu imi aduc aminte cu drag de copilarie, de vacantele la bunici intr-un sat din varf de munte care si azi mi se pare cel mai frumos colt al pamantului asta mare.
Dar imi aduc aminte si de zilele lungi de munca si de spalat haine in apa atat de rece incat imi inghetau efectiv degetele si trebuia sa-mi bag mana in apa calda de pe soba ca sa mi le mai pot misca. Imi aduc aminte si de cati oameni erau la carciuma si de copii de 14 ani care mergeau deja la coasa, nu pentru placere ci pentru bani.
Satul bunicilor mei nu e acum mai abrutizat ca atunci, pur si simplu daca esti copil nu intelegi sau nu vezi lucruri care acuma te izbesc drept in fata. Consumul de alcool in mediu rural nu e acuma mai rau ca si atunci. Numarul de mame minore in rural nu e acuma mai mare ca si atunci. Doar ca pe atunci asemenea lucruri nu ma interesau.
Voi patru sunteti impreuna. Si incercati sa corupeti.
Mulțumesc!💓
Cervenia este si satul copilăriei mele. Nu as da pentru nimic in lume experiențele trăite acolo. Am fost acolo acum câteva săptămâni la ai mei și deși satul nu mai e ca atunci, am impresia ca ma întorc in timp și toate grijile dispar. Mintea zboară la pâinea făcută la test, la mersul desculț prin țărână de pe linii, la scăldatul la gârla sau la dusul gâștelor pe vale. Cervenia e pentru mine locul de unde îmi iau puterea sa răzbesc in viața cosmopolită a orașului.
Emoționant! Cutremurător de adevărat!Oameni buni, scrieti mai departe tot ce vă amintiți și publicați.Copiii noștri nu vor avea amintiri!
Altfel, daca nu o faceti… “Copiii noștri nu vor avea amintiri!”.
Am și eu satul meu, nu acesta. Si totusi, când am citit, m-a “luat cu plâns”, asa cum bine ai zis !
Am și eu satul meu, nu acesta. Si totusi, când am citit, m-a “luat cu plâns”, asa cum bine ai zis !
Ale mele sunt doua, Cismeaua Noua si Lastuni. Noi, cei care inca am ramas oameni… inca le avem. In amintiri, in trairi, in lacrimi stinse.
Io’s fata de asfalt, crescuta in urbe. N’am avut bunici la tara ca din neam in neam suntem reşiţeni. Aveam colegi care mergeau vara la tara si cand se intorceau erau tristi. Absolut toti erau tristi. Acum inteleg de ce.
Frumos text, chapeau!
Pacat ca aici nu e ca la “feisbuci”. Ti-as fi dat un like. Din espect.
Dane… omule… cu ce ti-am gresit eu de ma faci (iar) sa plang?
Daca tot scrii cu atat suflet (prima parte a postarii, cel putin, nu este cu nimic mai prejos decat una dintre cele mai frumoase si emotionante carti vreodata scrise, “Platero y yo” de Juan Ramón Jiménez), de ce nu postezi matale si niscaiva batiste… ca prea avem nevoie de ele…
Iti multumesc…
Dan Hoinaru
🙁
E prima data cand cineva scrie fix ce simt. Am crescut la tara si din pacate, tot ce ai scris mai sus se aseamana f mult cu ce am trait, am simtit si asta ma face sa imi aminresc cu jind de casa bunicilor si copilaria de care copiii mei nu vor avea parte. Mi-e dor…
Ma stii doar, de obicei dau cu mancarea de pereti cand te citesc. Acum plang ca un copil, fara glas! La vro 2100 de km de casa… S-a dus de rapa tara asta… Mi-ai adus aminte de “Morometii”, “Amintiri din copilarie”, “Descult”, “Viata la tara”, “Ion” si de toate romanele si povestirile ce le citeam de cateva ori, de dragi ce-mi erau! Am avut o tara ca-n povesti! Acum…
Scrie atat timp cat respiri, esti bun! Ne faci mai fericiti! Respect!
Talentat la scris, dl Dan Pavel, simplu si eficient.
Fiecare plange cum poate:
https://www.youtube.com/watch?v=f_R1cv17nw8
Va salut , mult adevar si multa substanta , in care nu este pomenit izul politic !Frumos , adevarat si solitara evocarea , are culoare substrat si amaraciune !Odata cu trecerea timpului , trece si natura , prin schimbari si viata noastra , dar nu in bine ci in RAU !!Si din RAU in mai RAU !!Ne pierdem si ne DEGRADAM IMPREUNA !Ofi bine ?, o fi RAU ??ceea ce se intampla ???Dar nici NIMENI , nu intervine , sa opreasca acesta cadere si degradare !!Motiv , pentru care SUFERIM , cu totii , unii mai mult altii mai putin , depinde de varsta , educatie , instruire si locul existentei !!!
Și eu am amintiri frumoase din copilărie.
Am copilărit in Galateni, Teleorman și încă mai merg acolo. 💖
Nu as putea spune acelasi lucru…m-am nascut in Bucuresti,aici am copilarit,aici am trat,traiesc de fapt,dar am petrecut o parte din vacante la tara parintilor mei.Am fost norocos as zice fiind prima generatie de incaltati dar imi amintesc cu nostalgie si de “find baiet paduri cutreiram”.Poate nu intamplator ce mai sensibili romani,Eminescu,Creanga s-au nascut la tara unde poti stabili un dialog cu natura care ulterior il modelezi in dialogul cu oamenii.Din pacate viata se schimba,nu ne mai regasim din ce in ce mai mult in prezent si de aici concluzia ca nu ai ce face cu o viata vesnica in care vei trai singur cu dorul celor care au plecat pe alte taramuri.De fapt nostalgia vine din copilaria- tineretea pierduta cand toti oamenii pe care i-ai cunoscut traiau.Obiceiurile traditionale de atunci nu ai cum sa le mai regasesti,dispar precum magnetofoanele, in mod firesc si implacabil pentru ca oamenii de altadata au disparut odata cu ele.Copii lor vor sa traiasca mai bine,mai usor.Viata la tara e grea,foarte grea dar frumoasa.Munca pamantului e si mai grea.Copil fiind nu intelegi astea si te bucuri de orice,in primul rand de libertatea pe care ti-o dau parintii nestiindu-te printre masini.Si eu am calarit cai neinseuati fara patura pe ei ,doar cu o sfoara prinsa de gat,era sfoara cu care fusesera impiedicati.