Dumnezeu nu rămâne
fără fani

Acum serios, trecând peste toate glumele cu patriarhul, cu catedrala și limuzinele sfinților părinți… Dumnezeu nu riscă să rămână fără credincioși. Relația fiecăruia cu divinul e una personală și intimă, iar Dumnezeu nu are cum să rămână fără susținători… și fani. Ca orice altceva pe lumea asta, nimic nu se câștigă și nu se pierde, totul se transformă. Însă, Biserica Ortodoxă, prin lăcomia și megalomania ei, rămâne încet încet fără suporteri. Aceștia nu se îndepărtează de credință, ci de ea. De altfel se și vede ce fel de participanți se bat și se bulucesc la toate sărbătorile bisericești. Se vede care sunt cei mai fervenți apărători, câtă ură au în suflet, câtă mizerie umană și câtă lipsă de empatie cară după ei. Oamenii cu capul pe umeri preferă să stea în spate, să nu se calce în picioare cu lumea și să nu rupă sutana de pe vreun popă bătrân doar ca să ia primii lumina

Trebuie să fii și tâmpit și incult ca să susții că Biserica și credința nu au avut un impact pozitiv în formarea acestui popor. Trebuie să fii la fel de tâmpit ca să nu vezi spoiala, aroganța, credința superficială și noroiul politic cu care se mânjește Biserica de fiecare dată. Se face frate cu Dracul ca să treacă punți inventate de care se teme ca proasta. Singura forță care poate destabiliza Biserica este ea însăși. Biserica Ortodoxă, prin reprezentanții ei de la vârf, niște politruci corupți și faliți moral, este într-un pericol mai mare ca niciodată. Nu are un dușman mai mare decât ea și reușește mereu, cu un succes incredibil, să divizeze și să îndepărteze credincioșii prin aceste păcate sinistre de care suferă. Îi spuneam unui prieten cu viziuni diferite de ale mele că poate ar fi câștigat referendumul dacă nu se aliau cu cei mai mizerabili despoți și cele mai sinistre canalii ale politicii românești. Oricât de orbi ar fi oamenii, unele chestii duhnesc prea tare.

Așa face și Biserica… dă cu piciorul în pulime ca să stea la căldurică sub aripa ocrotitoare a câte unui partid la fel de trecător ca și celelalte partide. Este lacomă și asta o ține captivă într-un lung șir de compromisuri umilitoare, de alianțe nefaste și este înțepenită într-un fel de birocrație divorțată de realitate care o face mereu să reacționeze inuman la întâmplările vieții. Mor oameni la Colectiv? Prima reacție e să-i blesteme pe sataniști. Abia după ce se așterne amarul peste toate, Biserica își amintește de misiunea ei fundamentală: aceea de a sluji. Într-o țară în care toți oamenii din curtea bisericii, cumulat, nu au banii necesari pentru a cumpăra o limuzină, tu vii cu Maybach de sute de mii de euro și faci paradă cu prelații de zici că suntem la salonul auto din Dubai. Una din învățăturile fundamentale ale lui Hristos este smerenia. Cealaltă este modestia. Poate și mai importantă este dragostea și empatia. Eu, când trec pe lângă catedrală, nu văd smerenia și modestia, iar când parchezi zeci de limuzine și îmbrâncești sărăcimea cu jandarmii, ca să nu-ți murdărească straiele cu fireturi de aur, nu văd dragostea și empatia.

Din câte am înțeles eu din Biblie, Dumnezeu nu e trecător și nu face compromisuri. Legile universale nu sunt flexibile, credința nu e interșanjabilă și fundamentele sale nu pot fluctua de la o guvernare la alta. Dușmanii de azi nu pot fi aliații de mâine, pentru că Păcatele sunt mereu aceleași. Trufia, lăcomia, minciuna, hoția… . Binele e mereu același. Dumnezeu nu poate fi schimbat după cum ne place și ne ajută nouă financiar. Principalul rol al unui Patriarh este de călăuză pe calea credinței și făcător de pace. Este exemplul. Lumea asta e și așa foarte rea și periculoasă. Biserica ar fi putut fi un prieten, un factor unificator și un factor de stabilitate socială. În forma ei actuală nu poate fi pentru că trăiește într-o altă lume, la distanță față de Om și chiar și față de Dumnezeu. În țara în care credincioșii mor cu zile și nu au de nici unele, Biserica construiește cel mai mare monument din lume, în nume propriu și personal. Monumentul ei, pentru ea. Sifonează bani publici de la toate instituțiile cu care este conectată și trage ca de obicei jarul pe turta ei. Face o gaură de bani amplasată foarte potrivit lângă altă gaură de bani, un monument megaloman al unui dictator trecător cu care s-a făcut frate ca să treacă puntea comunismului.

Aveam nevoie de o astfel de lucrare? Cu siguranță nu. Credeți că nu venea lumea dacă slujba de Crăciun se ținea în parc la un altar improvizat sau lângă statuia unui erou? Veneau la fel de mulți și simțeau același lucru. Aveam nevoie de un sobor aurit care mână o procesiune de mireni rupți în cur? Sunt curios ce-ar fi zis Hristos văzându-i.

(scuze, sunt cu ideile împrăștiate, puteam scrie mai curat și mai concis)