E vremea să fii tânăr

Trăim în vremurile în care tânăra generație se ofensează mai ușor decât am reușit noi vreodată să enervăm bătrâna generație. Țineți minte cum încercam să le scoatem peri albi alor noștri? Cu părerile noastre penibile despre lume și viață, cu muzica, cu țoalele, cu pletele sau cerceii? Erau impermeabili la vrăjeală. Pe ai noștri îi agresau comuniștii, pe bătrânii lor îi agresau naziștii și sovieticii, iar pe noi a ajuns să ne ofenseze lipsa de importanță și validare pe care nu ne-a promis-o nimeni, dar o pretindem oricum. Pe ăștia mai tineri a început să-i ofenseze cam tot.

Serios că îi înțeleg. Le-am transmis aceeași dorință de validare pe care am moștenit-o noi, dar viața nu-i așa. Pe lumea asta nu ți se cuvine nimic. Până și respectul se câștigă, nu se oferă gratis. Le-am pictat un peisaj idealizat care nu corespunde deloc realității din teren. Tinerii izbiți de viață constată că sunt mai săraci ca niciodată și mai lipsiți de speranță decât noi. Clasa mijlocie dispare sub bocancul marilor corporații, al corupției și al agregării veniturilor la vârful unei piramide la care tinerii nu mai au acces. Citeam într-un jurnal respectabil că mobilitatea socială pe verticală aproape că a dispărut. Elitele nu primesc membri. Ori faci ceva spectaculos pe cârca ta, ori te naști în cercul respectiv. Nu te mai sprijină nimeni, nu vor să te învețe meserie și nu se predă succes. Sistemul se închide ermetic, iar educația a rămas ancorată în canoanele epocii industrializării în care a fost concepută inițial.

Tinerii au fost mințiți că dacă sunt cuminți, învață bine și papă tot, vor avea locuri de muncă sigure, ascensiune profesională și un trai bun. Nu mai e valabil din anii ’90, dar noi insistăm să ne educăm copiii să fie iobagii docili ai unor elite. Nu-și permit chiriile, nu-și permit locuințele, nu-și permit să refuze ofertele meschine ale plutocrațiilor. Sunt sclavii datoriilor la bănci și împrumuturilor făcute de guvernele noastre înainte să se fi născut ei. Ce moștenire groaznică! Sărăcie, datorii de sute de ori mai mari decât PIB-urile, defrișări, sisteme falimentare de pensii și un Pământ care devine toxic!

Suportăm consecințele mutilării unor generații care cer și nu știu exact ce pentru că nu știm nici noi ce-am vrea. Unii cer socialism mascat și redistribuirea veniturilor, alții reaprind flama fascismului sau a naționalismului. Unul urlă libertarianism, altul zbiară la imigranți. Sunt supărați și triști, refulează cum pot. Cer viața bună care li s-a promis, dar nu avem de unde le-o da. Cer onorarea contractului social și educațional, dar au fost păcăliți. Le înțeleg sensibilitatea și ura nedirecționată. E de înțeles că nu mai au încredere în nimic, nici în vaccinuri, nici în școală, nici în orânduire. Acuză de agresiune pe oricine le zdruncină locul în care ar fi trebuit să le fie convingerile. Asta pentru că sunt vulnerabili, descoperiți și totul e agresiune în aceste condiții. Când nu ai piele pe mână, te doare și picătura de ploaie. De-aia totul poate fi homofobie, misoginism, sexism, agresiune, viol, haos, etc.. Pentru că nefericirea te face hipersensibil, iar hipersensibilitatea te vulnerabilizează și mai rău. E în interesul elitelor să crească noi generații mai slabe și mai ușor de mobilizat în a se autoreprima și autocenzura. Dacă totul e mereu redefinit, mereu în flux, nu te poți agăța de nimic. Poți fi oricând în „ilegalitate” ideologică.

Trăim în era presei ticăloase, a oportunismului dezgustător și a valorilor complet interpretabile, în care foamea de informație reală este astupată cu tărâțele senzaționalismului. De asta își întorc atenția asupra unor imbecili ca mine, de pe internet. Eu am o mână de cititori, dar alții au milioane și nu glumesc. Vând ură pe bune. Deși spun de zeci de ori pe an că nu sunt jurnalist și nu scriu pe bune, toți vor să ia lucrurile în serios. Vor obiectivitate. Le spun „Sunt nimeni! Nu am! Nu pot!”, dar nu ascultă. Suferă de inaniție morală și intelectuală. Sufăr și eu. E foamea mare de credibil, de consistent și substanțial. Nu ne dă nimeni. Toți ne întărâtă nervos ca să ne mențină atenția. Toată lumea vrea să ne vândă ceva.

Presa modernă e o formă de trolling parșiv. Politica la fel. Sunt mai trolli decât mine care măcar avertizez periodic că trollez penibil și nu conțin adevăruri. Este era fake news. Era agresorilor imaginari meniți să camufleze agresorul real. Gloatele de Facebook și Twitter se aprind repede și se sting greu. Oamenii aflați în derivă se agață de orice manipulare. Orice rahat e inflamabil. Următoarea revoluție franceză va începe pe net, dar ghilotina va fi cât se poate de reală. Asistăm la reîntoarcerea radicalismului… nu tocmai subtil, iar internetul nu duce lipsă de „Robespierri”.

(Urăsc când trebuie să vorbesc serios. Nu mă mai întărâtați. Ignorați-mi umorul porcesc și exagerările pentru efect. Prefer să fiu un clovn jenant decât gornistul schizofrenic al apocalipsei. Fac mișto de mine și de voi pentru că e prea tristă viața reală, dar chiar nu urăsc pe nimeni.)