Ești director, dar nu ești boss!

Toată lumea se crede lumea bună. Unii s-au arătat ”intrigați” de faptul că am zis că sunt designer și art director. Să fii designer, art director, grafician sau creativ în România e ca și cum ai fi înotător de performanță în deșert. Ești genunchiul broaștei. Titulatura nu-ți folosește decât în cafenele, la impresionat fete cu părul verde de pe raza facultății de Litere. Pentru că fetele cu părul verde tind să mănânce aceeași culoare pe care o au pe cap și să-ți facă observație că tu mănânci alte culori, sunt foarte rare ocaziile în care poți folosi titulatura asta.

Din punct de vedere financiar, profesional și emoțional stai mai prost decât consilierele de marketing de pe șoseaua de centură, alea la 100 de lei scurtu’. Măcar prostituatele termină treaba și se duc acasă. Nu știe nimeni ce-au lucrat ele toată ziua. După câțiva ani se mărită ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat și e prea târziu să le mai înjuri. Dar tu, în calitate de prestator pentru un client care vrea ceva verde cu mov, scris în Arial Narrow, vei fi obligat să-ți înghiți demnitatea și să-ți vezi vulva înroșită ani de zile pe ecranele televizoarelor sau pe diverse panouri stradale. Te va urmări căcatul ăla peste tot, ani la rând.

Oricât ai fi de bun (și eu nu sunt foarte bun) ești obligat să livrezi ce place clientului. Trebuie să și mănânci. Integritatea artistică e pentru ăștia care lucrează în echipa de comunicare USR, de trăiesc din proză dadaistă pentru hipsteri. Tu, ca muritor, nu-ți permiți. Credeți că-i pasă neveste-mii de premii APTR, laude și căcat atunci când vine întreținerea și sparge borcanul de înjurături ca să-mi dea cu fisele în cap pe rând? Nu. Important e că pisica are viermi și trebuie dusă la un tratament costisitor, în tavanul Spitalului Județean Constanța. ”Vine factura! Ce ne facem?” Așa ajungi la un portofoliu despre care și prietenii tăi zic: ”Bă, Dane, e cam de porc! Clientu’ pe dracu’, tu nu vezi că arată de zici că ai făcut tumoare la daltonism!?! Nu știam că poți să faci cancer la fotoșop!”.

Asta e o meserie în care gestul nu contează, iar rezultatul e determinat în mare parte de client, de nevasta clientului, de partenerul lui de afaceri, de directorul lui de marketing, de cei cinci cuscri și veri care au văzut propunerea inițială pe un monitor aproape alb negru, de amanta clientului, de șeful tău care e speriat că pierde clientul, de șeful șefului tău care are un fetiș dubios pentru sclipici și lila, de coana Aneta de la Făurei care era în trecere și i-a băgat gheață la inimă plătitorului că ei nu-i place fără niște dungi… etcetera.

E ca și cum ai ieși pianist de la Conservator și primul tău dirijor ți-ar spune: În seara asta cânți Florin Maimuță ”Pumnii mei minte nu are” și vreau să-mi zugrăvești ceva frumos cu stucaturi pe perete! Dacă n-o văd pe femeia de servici dansând, te dau afară!”. Dacă mai ai și gură ca a mea, se bat clienții și angajatorii la ușa ta. Asta-i viața! E ciudat să crești suflet de artist într-o pepinieră de cuțitari. Oamenii cu pedigree nu te respectă, iar cuțitarii nu te înțeleg. Nimeni nu te felicită când citezi din Maricel Proust. Unii cred că te dai deștept, iar ceilalți cred că Fane de la Bărbulești le zicea mai bine decât Maricel. Lumea bună are senzația că, dacă știi ”Lino Lino, Cătălino” pe dinafară, nu poți să rupi și grafica digitală sau Critica Rațiunii Practice a lui Immanuel Shoppinghauer.

Petreci toată cariera înconjurat de patroni, șefi și directori, dar e nasol când, din toată compania, cel mai bine te înțelegi cu nea Mitu, directorul executiv al boilerului de la subsol. Ajungi acasă cu motorină pe sacou, dar măcar ai băut o țuică bună cu celălalt angajat al firmei care știe să scrie corect ”Futu-vă-n gură!”. La petrecerile firmei nu te duci că ai intoleranță la caviar făcut din icră de babușcă cu cerneală de la Resurse Umane. Chitrosul n-ar mări salariile, dar la petrecere te obligă să-i asculți poveștile despre limuzina pe care și-a luat-o din contractul muncit de tine în ultimele șase luni. Sau poate nu te duci pentru că ești alergic la ipocrizie. Cumva simți că juveții analfabeți care fură din buzunare nu sunt mai condamnabili decât șopârlele astea cu facultate care toacă bani de la stat și fură zeci de mii de euro de la clienți.

După un timp rămâi cu laudele, cu premiile, cu amintirile și cu unul doi prieteni care îți mai aruncă câte un contract din când în când, cât să nu mori de foame. Aroganța ți se estompează încetișor, odată reîntors în sărăcie. Simți că vrei să te reinventezi, dar ești falimentat creativ, uzat moral și suficient de prost încât să nu vrei să furi de la clienți. Tinzi să uiți că în România contractele nu se dau pe merit, lupți să le câștigi și te enervezi de pomană. Pe urmă de calmezi și te așezi pe bordură lângă băieți. Desfaci o bere, alinat oarecum de conversațiile pline de dezacorduri din jurul tău. Măcar ăștia sunt analfabeți autentici, nu absolvenți de dânsa-ntr-însa la facultatea Spiru Harem. Încetișor începi să înțelegi că nici banii, nici mașina și nici ifosele artistice nu vor convinge niște ipocriți că faci parte din lumea lor. Nu te vor accepta niciodată și era greșit să le cerșești acceptarea. Toată lumea moare mai devreme sau mai târziu… zicea cineva la Floreasca.

Așa că, atunci când mai zic director artistic, designer sau creativ, voi ar trebui să înțelegeți ”pielea pulii” din prima.