În ajunul bătăliei de la Vaslui, ud leoarcă și înfrigurat, marele cronicar Grigore Ureche remarca iritat că, dacă nici de data aceasta nu folosim laserul dacic de sub Carpați, suntem cele mai proaste slugi pe care le va avea vreodată Imperiul Otoman. Era o dimineață neguroasă și rece, corbii dădeau roată pe cer ca și cum ar fi știut ce urmează să se petreacă, iar noroiul amestecat cu zăpadă transforma orice pas într-o corvoadă insuportabilă.
Aflat în garda Măriei Sale Ștefan, la doi pași de voievod, Logofătul Tăutu remarca faptul că ceva nu este în regulă la continuitatea spațiu-timp atâta vreme cât Grigore Ureche urma să se nască la vreo sută de ani după această bătălie, deci nu avea cum să fie acolo, atunci. Voievodul privea mâhnit către orizont și se prefăcea că nu-i aude. Spătarul Câlnău, care se chinuia de ceva vreme să-și aranjeze sabia și centironul peste burdihanul imens, zise că omul acela sleit și plin de noroi nu este marele cronicar, ci un bețiv din Vaslui, unul Grigore zis Ureche, poreclit așa pentru că mai mult le potrivea decât să le audă. Se dădea drept corespondent și om de presă independentă. Nu putea nimeni să scape de el și, oricât l-ai fi alungat, se înfățișa mereu neinvitat la toate evenimentele și enerva pe toată lumea cu tot felul de comentarii nepotrivite. Câlnău obosise să-l tot bată și să-l alunge, mai ales că obezitatea sa morbidă transforma orice incident într-un moment umoristic în care Ureche alerga în jurul său, scuipând și înjurând, spre deliciul răzeșilor.
Tăutu, fiind genul de om care răsucea probleme pe toate părțile, zăbovi o clipă asupra unui gând misterios și brăzdă solemnitatea momentului cu întrebarea: ”Dar chiar, de ce nu folosim laserul dacic?”. Câlnău se aplecă către urechea logofătului, cât pe ce să cadă de pe cal, și îi șopti: ”Pentru că vor mai fi bătălii, poate mai importante, și nu e bine să știe dușmanul că îl avem! Până atunci, negăm tot și băgăm țărănimea la înaintare!” Tăutu dădu aprobator din cap și concluzionă: ”În cazul acesta e bine că tocmai pârjolitul pământului și otrăvitul fântânilor o să ne ajute cel mai mult!”. Câlnău căpătă o expresie înspăimântată, iar câmpul de luptă fu străbătut de vocea răsunătoare a voievodului care tăcuse până atunci. Măria Sa tuna și fulgera că s-a săturat de sarcasmul și ironiile subtile ale lui Tăutu și că știe exact ce probleme de infrastructură are țara, fără să i se reamintească de fiecare dată. Tocmai de aceea s-a decis la nivel de conducere să se anunțe la gazetă că pârjolirea a fost voluntară, din pricina turcilor, nu ca efect al declinului economic. Voievodul spumega că se săturase să-i explice de ce ingestia de fonduri de la creștinătate a scăzut simțitor, că investitorii polonezi s-au dovedit a fi mai reticenți în a dezvolta o zonă atât de instabilă și că devalorizarea Grosului sabotează exporturile.
Ureche izbucni surescitat: ”Ia uite, s-a înfuriat piticu’! Fugiți, bă!”. Alerga și râdea. Câlnău: ”Bă, dacă cobor la tine, te rup cu bătaia! Pleacă dracu’ de-aici, de handicapatu’ dracu’! Ne-ai omorât cu prostiile tale! Aicea nu e conferință de presă! Dacă te mai prind neinvitat, îți rup acreditarea!”. Ureche, dansând în noroi: ”Nu plec nicăieri, neică! Libertatea presei!!! Drepturile omului!!!”. Tăutu: ”Ia mă de-aici o juma’ de Gros și cară-te!”. Ureche: ”Ce să fac cu o juma’ de Gros, să mă șterg cu el la cur? Nu pot să-mi cumpăr nimic de el! Libertatea presei!!! Ne încalcă drepturile omului!!!”. Tăutu se apucă să scurme în punga cu arginți și vocea lui Ureche începu să mai scadă în volum și să se mai piardă. După un timp se așternu din nou liniștea. Ureche o apucă fluierând vesel și zornăind de arginți pe drumul noroios înapoi către cetate. Primise instrucțiuni clare să anunțe că totul merge bine, nu există nici un laser și bătălia cu otomanii a fost câștigată.
Câlnău se tot foia în șa, încercând să-și aranjeze sabia pe lângă burdihan. O voce din oaste: ”Vin turcii!”. Tăutu către spătarul Câlnău: ”Mă, ești sigur cu laseru’ ăla? Mai e timp!”