Mi-ai mâncat anii
din viață

Când ieșeam din mașină am auzit o voce cristalină și extrem de supărată care îmi reproșa: ”Mi-ai mâncat tinerețile și mi-ai distrus cei mai frumoși ani din viață!”. Pentru că mă știu cum sunt, pe moment m-am temut că m-a ajuns din urmă vreo veche cunoștință, vreo colegă de recamier desprinsă din filele prăfuite ale istoriei mele amoroase de juvete de cartier. Tot ce îmi trecea prin cap era: ”Dă Doamne să n-o cunosc sau măcar să nu fie gravidă! Pupa-ți-aș tălpile!”. Nu că aș fi avut motive prea mari să mă tem, dar asta era rugăciunea standard, din tinerețe, și mi-a intrat în reflex. M-am întors către sursa vocii și m-am liniștit când mi-am dat seama că posesoarea ei nu vorbea cu mine, ci zbiera într-un telefon, cu ochii înlăcrimați și mâinile tremurânde de nervi. Se certa cu soțul sau iubitul la telefon, în stilul acela pur românesc în care trebuie să te audă toată strada cum îți aerisești tu chiloții în familie și trebuie să zbieri din ce în ce mai tare ca să arăți și dârele de frână de pe ei, dacă încearcă să se prefacă politicos că nu e atentă la conversația ta.

Eu n-am înțeles niciodată fazele astea cu mâncatul de vieți și distrusul celor mai frumoși ani. Mi se par de rahat reproșurile de genul ăsta. În primul rând că, la ce gabarit depășit avea domnișoara și la cum țipau hainele aproape descusute pe ea, domnișoara respectivă părea să fi mâncat și ea niște ani buni de-ai ei și vreo două trei decenii ale altcuiva. Cred că jumătate din centenarul României putea fi găsit lipit undeva pe intestinul ei gros, într-o complicație medicală care urma să o aducă pe două tărgi la cea mai apropiată unitate de urgențe, într-un viitor apropiat. În al doilea rând, și cel mai important, fiecare dintre noi este unic responsabil pentru viața și deciziile lui. Tu îți oferi voluntar anii din viață, în numele dragostei și a apropierii sufletești. Nu e nimeni vinovat că iubești. Nu e nimeni vinovat că nu iubești pe cine trebuie sau că ai ales să te dedici unei cauze pierdute. Să acuzi pe cineva că ți-a distrus tinerețea este o prostie. Suntem adulți și, teoretic, avem această abilitate de a judeca ce este bine pentru noi, ce ne face rău și ce ne omoară. Să acuzi persoana iubită că ai iubit-o degeaba este ca și cum ai acuza țigările pentru că ai făcut cancer. Sigur că poți să acuzi pe drept o grămadă de oameni pentru că ți-au distrus tinerețea, dar niciodată pe partenerii sau partenerele de viață. Eu, de exemplu, îi acuz pe Ion Iliescu, pe Emil Constantinescu, pe Băsescu și pe Boc. Acum îi acuz pe Dragnea, Tăriceanu și Iohannis că ne mănâncă ani din viață. Dar chiar și aici avem o problemă pentru că puteam să plec din țară și să ies din relația asta. Am ales să stau și, drept urmare, plătesc cu viața.

Revenind la acuzatoarea noastră care suduia în telefon, instinctul m-a făcut să vreau să ascult toată conversația. Când aud chestii de genul acesta, mi-e greu să identific imediat la ce perioadă se referă acuzatorul. Care sunt cei mai frumoși ani din viață? I-a mâncat sau pur și simplu îi ține undeva unde se acresc nemâncați. Trebuie investigat. Nu era greu de investigat pentru că volumul conversației era de așa natură. În timp ce ea continua să acuze că i s-au mâncat anii, tinerețile și sufletul, mintea începuse să-mi zboare către posibile victime din viața mea. Am constatat cu regret că mie cei mai frumoși ani din viață nu mi i-a mâncat nevastă-mea, ci o altă femeie. Și eu i-am mâncat respectivei, dar ea avea mai puțini deci, per total, tot ea a ieșit în câștig. Nici eu n-am apucat să-i mănânc neveste-mii cei mai frumoși ani din viață. O cunosc din tinerețe, când era nevasta altcuiva și acela se înfrupta din anii ei de glorie. Ne știam așa, din vedere, și vorbeam nimicuri politicoase. Nu că acum n-ar arăta bine, dar atunci arăta bestial, era cu cincisprezece ani mai tânără și toate lucrurile atârnau cu câțiva centimetri mai sus. Gândind în retrospectivă, mi-ar fi plăcut să-i halesc eu anii ăia și, dacă s-ar inventa mașina timpului, aș face două chestii: Aș asasina FSN-ul în 1990 și aș face sex cu nevastă-mea în 2005. N-a fost să fie. Acesta ne-a fost destinul. La vremea respectivă eu înfulecam din cei mai frumoși ani ai altcuiva. Eram într-o relație pasională cu una pe care acum n-o găsesc, că m-aș duce la ușa ei să zbier și să-i cer anii înapoi.

Până la urmă cei mai frumoși ani din viața unui om nu țin de vârstă sau de vreo perioadă anume. Poți trăi cei mai frumoși ani la pubertate sau la bătrânețe. Ține numai de tine să-ți faci viața în așa fel încât să te bucuri de ea. Sunt oameni bătrâni care viețuiesc împreună de jumătate de secol și, dacă i-ai întreba, ți-ar spune că ăștia sunt cei mai frumoși ani, ăștia de acum. Alți oameni nu au avut niciodată ani frumoși și trăiesc mereu captivi în vieți construite din presiune socială, frustrări personale și lipsă de imaginație. Le-a fost teamă că trec cei mai frumoși ani, că nu vor apuca să se bucure de ei și, ca atare, s-au grăbit să primească în viața lor pe oricine, doar ca să aibă senzația că trăiesc. Au avut senzația că fericirea ține de altcineva decât ei. Eu nu pot să acuz pe nimeni de mâncatul celor mai frumoși ani. Mi-am făcut-o cu mâna mea. Am suferit și am oferit suferință, am iubit, am plătit și au plătit și alții pentru dragostea mea. Am comis greșeli cât pentru trei vieți, dar măcar am trăit… liber și asumat, pe barba mea, pe prostia și pe greșelile mele. Sunt unicul vinovat.

În ceea ce privește cei mai frumoși ani din viața mea, nu știu ce să zic. Și eu și muierea mea suntem cam odârliți, cam gârboviți de probleme, stresați și bolnavi. Nu mai arătăm așa bine cum arătam la 20 sau la 30 și nici nu mai avem energia de atunci. Suntem săraci, plini de datorii și cocoșați de muncă. Suntem îngrijorați de viața brutală din România și înspăimântați de viitor. Dacă m-ați întreba acum în grabă, pe moment, nu știu ce-aș răspunde. Întrebați-mă deseară, când ajung acasă după două ore petrecute în trafic, venit de la un job care nu-mi oferă nici o bucurie sufletească, satisfacție profesională sau vreun confort moral. Întrebați-mă la noapte, când mă așez în pat și soția mă ia în brațe, în cameră e întuneric și animalele își caută loc în așternut. Atunci, în liniște și șoaptă, în acompaniamentul respirației celor adormiți, vă voi răspunde că acesta e cel mai frumos an din viața mea. Un an făcut din aceste câteva clipe pe care, dacă reușești să le păstrezi în tine, poți deveni cel mai fericit om din univers.