Noua eroină cu 30% mai multă femeie

Urăsc modul în care sunt scrise femeile în ziua de azi. Când se apropie sărbătorile, la mine începe obligatoriu maraton Star Trek. Acesta culminează cu maratonul Firefly în preajma revelionului și maratonul Battlestar Galactica la început de an nou.

Nu pot să nu fac comparații între cum e scrisă Janeway în Star Trek Voyager și cum e scrisă Burnham în Discovery. Janeway e o profesionistă desăvârșită, un căpitan serios, lucid și calculat, un manager dinamic care se adaptează foarte repede la situații de criză, dar fără să-și piardă calmul. Dincolo de asta, Janeway nu-și schimbă valorile și principiile de la o zi la alta doar pentru că așa o cere situația. Este un căpitan integru și consecvent. Nu este o femeie meschină, răzbunătoare și nedreaptă. Este deschisă la idei și sugestii, dornică de feedback și capabilă să facă sacrificiile potrivite cu demnitate. Janeway este un lider care impune respect și loialitate, nu atât prin uniformă, cât prin atitudine, inteligență și umanitate. Sub toate astea se întrezărește o femeie pasională, vizibil chinuită de singurătatea impusă de funcție și misiune. Janeway e vulnerabilă și tocmai lupta cu propriile vulnerabilități o face un personaj interesant cu care putem empatiza. N-am simțit niciodată un dram de ură, de dispreț, de superioritate sau de imbecilitate de la acest personaj extrem de complex.

Eroina din Discovery este o cretină isterică. O plângăcioasă care urlă și behăie cu muci. Aproape în fiecare episod plânge ca proasta, aproape mereu are de împărțit predici și lecții gratuite de moralitate îndoielnică. Se agită mereu complet inutil, are apucături isterice și calcă pe toată lumea în picioare ca să-și atingă scopul. Burnham e mereu convinsă că numai ea are dreptate, doar principiile ei contează și doar valorile ei sunt cele corecte. Acționează pripit, indiferent de efectele secundare sau victimele colaterale. E în stare să treacă de la manie la depresie într-o fracțiune de secundă, de la râs la plâns, de la tandrețe la violență extremă. Este complet ilogică și nu se poate adapta la situații. E capabilă de înaltă trădare sau crimă. E un personaj dezastru care ar fi închis la balamuc dacă ar exista, dar din nefericire asta este eroina modernă.

De exemplu, Batman este un erou chinuit și vulnerabil. Un bărbat torturat de un trecut întunecat, dar și un copil care își caută singur calea într-o lume coruptă și periculoasă. Greșește și își asumă greșelile cu maturitate. Se teme și încearcă să-și ascundă frica sub o mască teatrală care nu-i oferă niciun confort. Batwoman e o eroină atot-știitoare care n-are nicio slăbiciune. E perfectă. Nu are defecte sau vulnerabilități, nu suferă, nu greșește niciodată și are întotdeauna dreptate. Insistă să ne amintească mereu cât e ea de frumoasă, de independentă și de deșteaptă. Rey din Star Wars e la fel. O autistă perfectă care le știe pe toate și poate face absolut orice fără antrenament. Este o prezență mesianică complet soporifică și e atât de divorțată de orice motivație sau spirit uman încât nu mai pasă nimănui ce se întâmplă cu ea. Suferă de blestemul lui Superman. Atâta vreme cât personajele sunt nemuritoare și infailibile, nimeni nu se poate atașa de ele și nu poate investi emoțional în poveste. Nu există o miză.

S-au dus zilele în care mă îndrăgosteam de forța și feminitatea unor femei ca Ellen Ripley, Prințesa Leia, Dana Scully, Erin Brockovich, Buffy, Uhura, Beverly Crusher, Foxy Brown, Mireasa din Kill Bill etcetera. Au apus vremurile eroinelor complexe ca Starbuck din Galactica sau Zoe din Firefly, a femeilor puternice, inteligente și complicate. Un deceniu de scriitură progresistă a avut exact efectul opus. Ne-a adus pe ecran o hoardă de frigide isterice, instabile psihic, care aleargă ca niște găini decapitate că așa o cere scenariul. Ne-a vărsat pe ecrane o pleiadă de personaje sterile și superficiale, incompetente și agresive, fără feminitate sau suflet. Femei fără valori și principii care își justifică mereu incompetența și dau vina pe alții. Unele personaje feminine sunt de-a dreptul monstruoase, capabile de genocid în numele unor cauze aparent nobile. Ne-a adus regine de gheață care fie detestă bărbații vizibil, cum se întâmplă în Doctor Who, Discovery și multe alte exemple, fie nu au nicio legătură cu umanitatea în general, cum sunt femeile din noul Star Wars. Sunt fie niște scorpii veninoase, fie eroinele perfecte, fără vicii, fără slăbiciuni și fără umanitate. Nu te poți atașa de ființe perfecte. Nu poți empatiza cu supra-uman. Vulnerabilitatea, defectele și slăbiciunile personajelor sunt cele care ne fac să ne identificăm cu ele și să investim emoțional.

Eroinele moderne îmi par ciuntite emoțional. Așa au progesistele senzația că sunt femeile puternice – autiste de-a dreptul. Eroinele sunt acre la comportament, încuiate la minte, agresive și otrăvite la limbă pentru că asta cred scenariștii moderni că înseamnă forța. Scriitorii chiuretează feminitatea din personaje și o înlocuiesc cu cele mai grosiere trăsături masculine, pentru că asta cred ei că înseamnă forța masculină și vor s-o transplanteze la femei. Nefiind capabili să vadă diferențe între trăsături dezirabile și indezirabile, neînțelegând bărbații și femeile, au senzația că și personajele feminine trebuie să dea dovadă de aceleași ”calități”. Cele comice trebuie să bășească, să scuipe, să fie stupide și să ragă ca niște animale, că așa sunt comediile cu bărbați. Cele eroice feminine trebuie să fie absurde, agresive și încăpățânate pentru că asta înțeleg scriitoarele moderne din bărbați. Ele nu-și dau seama că încăpățânarea, instabilitatea psihică, agresivitatea, narcisismul, lipsa de empatie, grobianismul și violența sunt trăsături negative și în lumea bărbaților.

Bărbații rămân niște maimuțe pentru progresiste. Au senzația că, la toate întâlnirile masculine, noi ne scuipăm în cap, ne insultăm, ne băgăm degetele în cur și vorbim despre țâțe. Au senzația că dominația și leadership-ul sunt despre pumni, urlete și tirania urangutanilor. De-asta încearcă să-și treacă personajele feminine printr-un proces de maimuțificare forțată. De-asta toate personajele feminine moderne sunt agresive în mod complet inutil, abrazive, instabile emoțional, guralive ca dracu, lipsite de empatie și de respect. Practic, personajele feminine moderne dau dovadă de ”masculinitate toxică”. Aceste trăsături sunt negative, nu sunt exclusiv masculine și sunt pedepsite mult mai grav în lumea bărbaților, doar că scriitoarele nu-și dau seama.

Paradoxul este că așa-zisa ”masculinitate toxică” este pedepsită mult mai aspru între bărbați decât cred feministele. Bărbații sunt animale sociale, apreciază forța, respectul, inteligența, calmul și rațiunea pentru că altfel n-ar fi putut coborî din copac acum milioane de ani. Bărbații caută instinctiv lideri ca Picard sau Sisko pentru că sunt atrași de competență. În lumea bărbaților agresivitatea, încăpățânarea, insultele și gălăgia verbală sunt semne de slăbiciune. Competența și calmul sunt indiciile de forță. Posturile dominatoare inutile sunt percepute ca agresivitate și stârnesc automat mecanismele defensive din bărbați. Nicio structură ierarhică masculină nu se poate clădi pe maimuțăreală și bizonism. De aceea personajele feminine care dau dovadă de astfel de trăsături sunt teribil de nepopulare în rândul bărbaților. Nu pentru că suntem noi misogini și nu ne place vaginul într-o ierarhie, ci pentru că ierarhia într-un grup se cere formată pe criterii de competență, nu pe criterii de vagin magic.

Rămân la părerea că nimeni nu insultă femeile mai rău decât progresistele și neo-feministele. A sugera că o femeie nu poate fi puternică dacă nu imită bărbați este o formă cumplită de misoginism, dar și o lipsă fundamentală de înțelegere a femeilor. A sugera că feminitatea este slabă sau un defect în sine și că trebuie înlocuită cu trăsături masculine dubioase este cea mai gravă formă de misoginism. A crede că un bărbat nu se poate atașa de un personaj feminin vulnerabil este o formă de sexism. Suntem oameni și asta e condiția universală care ne face să putem empatiza unii cu alții. Un soldat poate empatiza cu suferința unei mame așa cum și mama poate empatiza cu suferința unui soldat. Așa cum ne-am îndrăgostit de Ellen Ripley sau Starbuck, tot așa ne putem îndrăgosti și de alte eroine originale care au complexitate și lucruri de spus. Femeile nu trebuie să-i înlocuiască pe bărbați în poveștile lor sau să blocheze calea cuiva ca să-și facă loc pe ecran. Puterea femeilor nu poate fi sporită înlocuindu-l pe James Bond, pe Danny Ocean sau pe Ethan Hunt. Plagiatul e facil și e o formă de compliment stângaci la adresa masculinității, nu o reprezentare a feminității. Femeile își pot scrie poveștile lor, pot promova trăsăturile și calitățile lor, nu trebuie să-i imite pe bărbați ca să pară puternice. Ba dimpotrivă, tendințele astea dovedesc slăbiciune și frustrare, invidie și ură, nu forța pe care intenționau s-o dovedească.

Dar… din ignoranța asta se nasc noile eroine, roboți cu vagin care există doar ca să arate bine pe ecran, fără să transmită nimic relevant. Bolnave mintal, ego-uri umflate cu pompa sau autiste care nu pot interacționa normal într-o societate. Personajele feminine moderne par scrise de psihopați ca să mângâie orgoliul unor inadaptați social, rasiști și sexiști, care se uită la culoare și la vagin înainte să judece oameni.