O zi frumoasă ca mine

Am revenit la programul obișnuit de glume proaste. Prima glumă proastă este că duminica trecută am făcut 40 de ani. N-am sărbătorit pentru că eram într-o stare la fel de bună ca gluma. Nu-mi trimiteți urări că nu citesc inbox-ul. E plin de mesaje care m-ar face să-mi ung frânghia și să mă atârn în ea, dacă aș fi mai sensibil.

Între o vârstă pe care n-o simt, un trup cu care nu m-am obișnuit și conștientizarea faptului că trei sferturi din viață s-au scurs deja în încercarea stupidă de a-i face pe alții să mă placă, am ales să-mi petrec ziua cu o solemnitate nejustificată. De ce trei sferturi? Pentru că, pe linie paternă, toți masculii din familie au darul de a duce ghiara la piept, până în 50 de ani, și de a căpăta expresia aia surprinsă de zici că au câștigat la loto și s-au căcat pe ei în același timp. Am și o boală cronică ce mai scurtează viața cu încă vreo 10-15 ani. Cu moștenirile astea, programul haotic, cu stresul și țigările, trăiesc pe timp împrumutat încă din 2018.

De arătat n-arăt nici rău, nici bine. Sunt clișeul bărbatului de 40 de ani din România. Nebărbierit, cu ceva chelie, cu ochii albaștri tulburi, semi-pământiu de nervi, cu mersul de urangutan opărit între picioare și cu un pic de burtă, cât să nu stric imaginea de ansamblu. Mișc, am grijă să nu se vadă suferințele, dar aspectul lasă o impresie. Norocul meu e că sunt înalt și solid, că la cât sunt de antipatic, mă împungeau femeile cu bățul ca pe hoit. Tot auzeam că bărbații încep să arate din ce în ce mai bine, odată cu vârsta. Că îmbătrânesc ca vinul. E pișvars! Dacă e așa, la mine n-a fost butoiul sigilat. Poate n-am atins încă vârsta aia și o să fiu mai cuceritor în sicriu. Vicontele de Rigor Mortis… în funcție de dantelă.

Petrecerea de 40 de ani e aproape la fel de nasoală ca Revelionul ăla la care ți-a șoptit prietena soției tale că i-a întârziat ciclul. Toți fac aceeași glumă cu schimbatul prefixului, invitații îți beau singura alinare, iar nevastă-ta îți face tort ca să adauge la propria nefericire cu fiecare centimetru de grăsime care îți micșorează și mai mult penisul. În mod normal, la vârsta asta începe să te sâcâie ideea că masculul din tine a căzut cu moaca într-o pantă descendentă, iar copilul din tine e captiv într-o creatură nemernică pe care n-o recunoaște. Te îndepărtezi vertiginos de vârsta la care mai ești consumabil pentru femeile tinere și te apropii vertiginos de vârsta la care începi să ți le dorești mai tare. Vrei să capturezi din nou tinerețea. Să simți din nou adrenalina vânătorii pe care ai uitat-o după ani de zile de izbit căruțul de rafturile supermarketului. Ușor ușor începe vârsta reconfirmării masculinității și a disperării pe care toți bărbații o neagă vehement, în timp ce aleargă ca apucații să-și schimbe mașinile, să-și ia haine noi, să-și pună păr, să facă achiziții nejustificate sau să-și găsească o futnică ce minte frumos.

Unii se lasă de băutură și de fumat, se apucă brusc de naturism, de veganism, se îmbolnăvesc de mindfulness sau yoga. Vor sănătate… să-și prelungească agonia cât mai mult. Alții devin sufletiști și încep să citească tot felul de monoloage, inclusiv ale vaginului. Pun cămășile de fante și ceasul cât capacul de veceu, scot gleznișoara la vedere și ies prin cluburi, unde se ascund studentele de ei crezând că au venit părinții să le ia acasă. Încep să meargă pe trotinete electrice și să asculte lucruri pe care se prefac că le înțeleg, totul în speranța că rămân relevanți în lumea femeilor. Dorința de atenție feminină te îndeamnă deseori la prostii. E riscul mare să accepți să-ți ceri scuze pentru testicule, doar în speranța că o să ți se mai întâmple ceva pe lângă ele.

Eu știu că nu sunt relevant în această lume misterioasă a femeilor, așa că am ales nici să nu mă străduiesc. N-are rost să mă prefac, dar nu pot să colecționez nici trenulețe sau soldăței de plumb. Am ales cealaltă cale către a doua tinerețe. Îmi voi petrece mult așteptata criză de masculinitate atingând perfecțiunea. Am ales calea făcutului de bani și a divorțului după îmbogățire. De la 45 în sus, cu cât te minți mai tare că ești bine, cu atât nevastă-ta devine mai ușor o victimă în așteptare. Nu există un clișeu mai sublim decât un șobolan rozaliu, de 50 de ani, care și-a abandonat familia pentru o videochat-istă mai tânără ca fii-sa. Banii le facilitează pe toate.

Orice ai face, e bine să nu faci pe jumătate. În toate poți atinge apogeul, perfecțiunea. Muncesc ca un câine până la 49, fac avere, găsesc o tinerică pe care o cuceresc cu personalitatea mea fermecătoare și îi pun șaiba pe-un deget. Crăp în mod apoteotic la 50, căzut cu fața în sarmalele de la botezul unui sugar oribil, iar copiii constată că i-am lăsat lu’ aia mică tot și ei sunt scoși din testament. Ei primesc un clasor cu timbre deocheate și costumul meu cu sarmale. Părerea mea este că nu are rost să frânezi odată ce ai derapat definitiv de pe autostrada decenței. Mai bine accelerezi la maxim ca să știi sigur că-ți stingi lumina cu primul impact, să nu te mai chinui încă zece ani cerșind atenție și întrebând obsesiv când începe Gâdea la Antena 3.

Nevastă-mea a ales aceeași cale: bani, Tenerife, salvamar cu douăzeci de ani mai tânăr. Vedem care o crăpa primul. Ar fi al doilea concurs în desfășurare pe care îl avem între noi. Primul este tot o cursă pe distanțe lungi în care ne măsurăm lunar ca să vedem ce s-a lăsat mai mult: coaiele mele sau țâțele ei. Momentan câștig eu. I-am promis că, dacă s-o duce ea mai întâi, o împăiez frumos cu o expresie severă pe față și o proptesc în colțul sufrageriei. Nu numai din respect, dar ca să aibă și copiii de la cine cere bani nemunciți și ca să dau ocazia tuturor femeilor să se plângă la cineva când trec pe la mine. Toate amantele au curiozitatea asta ciudată de a-ți cunoaște soția. Aș rezolva ușor o problemă. ”Vezi că e dincolo. Ia pămătuful ăsta și șterge-o de praf!”