Pe uliță – Prolog

Tatăl lui Mitică fusese relativ inspirat când insistase să-și boteze copilul direct cu diminutivul Mitică, ocolind astfel stângăcia numelui Dumitru D. Dumitrache care îl supărase pe el toată viața.

Fusese atât de fericit la nașterea fiului său încât dăduse de băut la toată ulița. Un butoi de vin de cincizeci de vedre, adus în căruță pe mijlocul drumului, cu cai îmbrobodiți, scripcar călare pe butoi și acordeonist așezat pe blana căruței. Avusese planuri mari pentru băiat, să-l trimeată la București să-l facă procuror. Din nefericire, ceva ani mai târziu, pe tatăl lui Mitică îl lovise iapa cu copita în cap și îl lăsase vătămat, cu patimă pe partea dreaptă, de nu mai putea să meargă bine și nici să închidă gura ca lumea. Rămăsese și cu o ușoară damblageală care se manifesta ocazional prin crize incontrolabile de înjurături, fonfăite cu nesaț printre balele care îi curgeau neoprite. Și uite-așa, bietul Mitică D. Dumitrache, falnicul băiat al lui Dumitru D. Dumitrache, rămăsese pentru totdeauna gravat în conștiința colectivă a comunei drept Mitu a lu’ Bălosu.

Mitu a lu’ Bălosu n-a mai apucat să împlinească destinul ursit de tată-su. Fusese obligat să preia responsabilitățile familiei încă de la o vârstă fragedă și să acopere neputințele tatălui său devenit bălos odată cu incidentul. De pe la zece ani renunțase la școală și de-atunci umbla pe la muncile câmpului. Mai pleca cu vitele, mai săpa la vie, îl mai trimiteau sătenii cu mânji în târg… așa trecuse copilăria lui Mitu. Viața grea îl transformase într-un bărbat tăcut, ars de soare, înalt și subțire, dar foarte vânos. Era dotat de la natură cu un nas impunător, niște ochi negri pătrunzători și o claie deasă de păr, ca abanosul, pe care n-o pieptăna aproape niciodată. N-ar fi fost un bărbat urât, dar arăta abrutizat de muncă. În viața de adult, Mitu trăia din ce făcuse și-n copilărie. Umbla toată ziua cu Dacia Papuc, o mândră achiziție personală. Gonea îmbrăcat într-un maiou îngălbenit, niște pantaloni negri de stofă și încălțat în șlapi. Ieșea din șlapi doar iarna, când îi înlocuia cu veșnicele cizme de cauciuc. Mai ducea pachete la București, mai venea cu marfă de la Alexandria, mai ducea lumea la câmp sau cu tractorul pe brazdă. Din asta trăia el. Conducea tractorul de pe la 13 ani, când îl suise nea Marinică prima oară la volan ca să-i arate ”manetele”. Nu avea permis pentru niciunul din vehiculele pe care le manevra cu precizie, dar asta nu era o problemă pentru nimeni, nici măcar pentru Gică Polițaiul care îl chema mereu să-i are și lui pogoanele.

Toată lumea îl știa de băiat bun, om săritor care nu refuză rugămințile sătenilor, dar cam ghinionist în dragoste. Iubise o fată de pe uliță, pe care o ținuse ani de zile cu chirie la București ca să studieze medicina. Fusese dragoste mare, de când erau copii. Muncise Mitu ca un bivol bătut s-o țină în facultate. Alergase toată ziua cu Papucul prin Alexandria și pe șantier la București. Pusese ban peste ban, făcuse datorii peste tot, doar ca să plătească fetei tot ce-avea nevoie. Trăsese speranță că face un butic în capitală și că rămân împreună acolo definitiv, după ce termină cu cheltuielile de facultate ale iubitei. Dar, cum e viața… Cu cât se apropia absolvirea, cu atât se vizitau mai puțin, că n-avea ea timp cu-atâtea studii. Se sunau din ce în ce mai rar, până într-o zi când ea n-a mai răspuns deloc la telefon. Au trecut zilele, săptămânile… Până la urmă s-a dus Mitu după ea la București, în creierii dimineții, unde a găsit-o proaspăt medic rezident la Universitar. S-a întors tăcut în sat, în aceeași seară. Nu ne-a spus ce s-a întâmplat, dar nici n-a mai vorbit despre ea vreodată. Mitu n-a mai zis nimic despre el și visurile lui. Nici sătenii n-au mai întrebat. Părea un subiect dureros.

Într-o amiază târzie de Sfântă Mărie Mare, Mitu ședea topit de căldură la singura masă umbrită de dudul din fața birtului. Savura o bere caldă pe care Burtosu i-o adusese unicului său client cu precizarea că s-a luat lumina în sat și nu-i merg frigiderele. După o scurtă conversație despre sănătatea lui Bălosu, cei doi tăceau împreună de ceva timp când, din depărtare, se întrezărește popa venind pe uliță. În jur e liniștea caracteristică a unui sat uitat de lume. De peste drum susură apa râului acompaniată de insectele care mai mișună prin iarbă. Radioul tace solemn sub pana de curent. Văzându-l pe părinte, Burtosul se freacă cu palma pe ceafa groasă, se ridică anevoios de la masă și dispare înapoi în birt. Popa Neculai și Gică Polițaiul erau singurii clienți care nu plăteau niciodată. Filosofia lui Burtosu dicta că nu știi niciodată când ai nevoie de Poliție sau de Biserică și că, din experiența lui de fost căpitan de șuți, de obicei ai nevoie de amândouă în aceeași zi. Mitu, făcut atent de mișcarea lui Burtosu, îl zărește și el pe părinte și ridică mâna în semn de salut. Ajuns în dreptul birtului, popa Neculai își suflecă giubeaua de poale, se așează la masa lui Mitu și începe să-și facă vânt cu potcapul:

– Să trăiești fiule!
– Sărut-mâna părinte! De la slujbă?
– Da… de la Adormire. Domnul fie lăudat!
Părintele mută potcapul în stânga și-și face cruce cu dreapta. Mitu soarbe încet din berea caldă și tace. Burtosul iese din birt cu o carafă de vin roșu prin care plutesc cuburi de gheață și i-o înmânează părintelui:
– Sărut-mâna părinte! Bine ai venit!
– Ooo, să-ți dea Dumnezeu sănătate, tăicuțule, că-s topit de căldură cu straiele astea negre prin arșiță! Bogdaproste!
– Să fie primit, părinte! – zice Burtosu smerit.
Amândoi își fac cruce. Părintele mulțumește în gând, mormăie și-și face cruce din nou. Soarbe o gură de vin cu nesaț, după care își mângâie mustățile și barba cu satisfacție. Burtosu se așează greoi la masa celor doi și tace alături de ei. Mitu, către Burtosu:
– Parcă ziceai că nu-ți merg frigiderele…
– Păi nu merg, tâmpitule, da’ mai aveam gheață în congelator. Ce să-i fac, să ți-o pun în sticlă?
Mitu, om împăciuitor de felul lui, renunță și mormăie către Burtosu, apoi mai vioi către părintele Neculai:
– Mai mă faci și tâmpit… Pari obidit, părinte! S-a întâmplat ceva?
– Eh… ce să-ntâmple!?! A făcut alde Nicu Măruntu și cu mă-sa scandal la liturghie, arzi-i-ar focu‘! – tresare și-și face cruce – Iartă-mă Doamne! Erea veniți de la utrenie, din creierii dimineții. Se bulucea ca lighioanele în biserică, oarba după ei! Cică îl călcau babele pe pantofii ăi noi, de și i-a cumpărat de la București!
– E, fir-ar mă-sa a dracu’!?! exclamă Burtosu.
– Da! Spune și dumneata! S-a îmbrâncit cu lumea pe-acolo. L-am poftit afară și m-a înjurat. M-a ocărât prin grădina cimitirului, că nu-i sănătos la cap… Așa scandal în lăcașul Domnului!?! Animal! Bată-l Dumnezeu și Maica Domnului!

Părintele tresare de ce-a zis, face cruce întru iertarea blestemelor și mai soarbe o gură de vin rece. Burtosu, enervat:
– I-auzi… Dumnezeii mă-sii de sifonar handicapat!
Părintele Neculai își face cruce iar, auzind blasfemia. Mitu, către Burtosu:
– Care-i, bă, Măruntu ăsta?
– Sifon, mă, Nicu Sifon! Piticu ăla care ne-a turnat atuncea la văr-so, la Gică Polițaiu! Paștele mă-sii și-ăla!
Popa își mai face încă o cruce, vizibil deranjat de înjurătură. Mitu, lămurit:
– Aaa, gata!!! Îl știu! Ce-am pătimit de pe urma lui cu purceaua aia… Ăla care ne-a dat în gât atuncea?
– Da, ăla! Futu-i paștele mă-sii de sifonar! – scrâșnește înveninat Burtosu.
– Ia uite-l că vine! – se animă la loc părintele Neculai, arătând cu degetul către șosea – Hristoșii mă-sii de obraznic! Nici aicea n-am liniște de el! Părintele tresare iar de ce-a spus, scuipă în sec și-și mai face o cruce. De pe drum se vede venind țanțoș un bărbat mititel și grăsuț, la vreo treizeci de ani. E tuns școlărește și poartă ochelari de soare la ochi. Vine îmbrăcat cu o cămașă albă, pe sub fâșul Adidas cu dungi, și niște blugi mulați, foarte strâmți, care îi accentuează grăsimile peste tot pe unde se poate. De ce poartă mereu fâș de bombardier în focul de august, nimeni nu știe, dar pare tare mândru de el. În picioare are o pereche de ciorapi galbeni peste care îi vin niște pantofi negri, foarte ascuțiți, lucioși și împodobiți cu fireturi aurite pe vârfuri.
– Sifoane! – strigă Burtosu pe un ton fals și mieros – Ia vin’ mă încoa să-ți dau o bere! Să te omenesc…
– Nicule! – strigă Mitu – Cată-ncoa un pic, că am o vorbă cu tine!

Văzându-i pe meseni, Nicu Măruntu, zis Sifon, începe să mărească pasul și traversează pe partea cealaltă a drumului ca să evite o posibilă confruntare. Tactica nu funcționează. Eschiva lui Sifon este întâmpinată de Mitu și Burtosu care se ridică brusc de la masă și apucă după el pe uliță. Marșul lui Sifon se transformă în sprint. Aleargă șerpuit ca să evite o posibilă încercuire din partea celor doi:
– Ce-ai, bă, Mitule??? Stai, bă, Burtosule!!! – strigă vocea pițigăiată și caricaturală a lui Sifon care aleargă în cercuri, dârdâind ca orice grăsuț.
– Ia stai, mă, așa! Futu-z-gura aia de sifonar! De ce înjuri în biserică, boule??? Pe el, Mitule!!! – gâfâie Burtosu schimbând direcția urmăririi.
– De ce înjuri, mă, pe taica părintele? – mârâie Mitu.
– Că n-am înjurat, să moară mama!!! – se pițigăiește Sifon – Mitule, stai, firi-al dracu’ cu tac-tu ăla handicapat!!!
– Ce-ai zis mă??? Stai că te prin io!!! – Mitu se avântă și mai tare, dar se împiedică și se prăbușește nedemn în șanțul de colectare pentru inundații aflat la marginea drumului. Iese temporar din scenă cu un strigăt gâtuit și-un șlap zburând grațios prin aer. Burtosu continuă greoi urmărirea. Piticul grăsuț aleargă șerpuit:
– Stai, Burtosule, să moară mama! Îl chem pă Gică să vă ia la arest! Chem poliția!!! Giiicăăă!!! Polițiiiaaa!!!
– Chemi pe mă-ta! De ce înjuri la liturghie, animalule??? Sifonarule!!! – gâfâie burtosul alergând în cerc după pitic.

Sifon pare că s-a mai relaxat odată cu căderea lui Mitu. Se amuză de obezitatea și oboseala vădită a cârciumarului. Aleargă mai încet în jurul lui și, cu aceeași voce pițigăiată, ascute tonul zeflemitor:
– Aoleo, Burtosule! Poate crapă inima-n tine de umflatu’ dracu’! Al ‘reacu porcu’ dracu’, că plesnește praporu’ în tine de batoză care ești!
Întâmplarea face că Burtosu e prea gras ca să-l prindă pe pitic, iar Sifon știe asta pentru că nu-i prima dată când este fugărit. Mitu geme căzut în șanț, iar Burtosu gâfâie oprit cu mâinile sprijinite pe genunchi și scuipă salivă ca și cum i s-ar fi făcut rău. Sifon se înveselește vizibil simțindu-se scăpat. Jubilează pițigăiat către șanț:
– Ai văzut Mitule? Ești handicapat ca tac-tu, de împiedicatu’ dracu’ și cu curvele tale de la oraș! Te mai primește aia s-o lingi între craci? Doctora??? Îți las cinzeci dă euro s-o mai lingi? Erea să-mi stric și pantofii din cauza ta! – se întoarce brusc – Sărumâna părinte!!! Te bate Dumnezeu că m-ai dat afară la praznic! Plânge pruncu’ Iisus de tine… de hain! Cacu-ma-n clopotnița ta!!! – simulează slujba batjocoritor – Amin-amin-amin!!! Domnu-a dat, Domnu-a luat, că ești praf la cap!!!
Părintele Neculai se ridică brusc, răsturnând masa din neatenție:
– Mă, futu-ți crucea mă-tii de drac blestemat!!! Ptiu!!!
Își face cruce pentru înjurătură, suflecă din nou poalele straiului și pornește vijelios către Sifon: – Mă!!!

Surprins de sprinteneala bătrânului părinte, Sifon se vede strâns între trei inamici și ezită căutând o direcție liberă. Din nefericire pentru el, Mitu se ridicase deja din șanț și se descălțase de șlapul rămas, Burtosu stătea cu mâinile desfăcute ca un portar, iar popa venea gonind ca un asasin japonez. Într-o fracțiune de secundă, Sifon face o alegere mai proastă și decât pantofii care stârniseră toată istoria. Alege confruntarea cu popa Neculai, în speranța că va fi cel mai milostiv dintre urmăritorii lui. Ajuns în dreptul piticului, părintele Neculai slobozește o palmă fulgerătoare care se lipește cu tunet de obrazul lui Sifon. Ochelarii de soare sar frânți de la ochi, iar piticul grăsuț începe să se clatine bulversat pe picioare, nehotărât dacă să cadă sau să înceapă să plângă. Părintele Neculai îl înșfacă de fâș și îl smucește ca pe o păpușă stricată:
– Mă bezmeticule!!! Mă banditule!!! Așa știi tu să mă înjuri pe mine, Sfânta Biserică??? Te bate Dumnezeu, dar până să te bată El, te mănânc ieu, căpiatule!!!
Profesionalismul palmei aplicate de sfântul părinte îl face pe bietul Sifon să regreseze psiho-afectiv la trăirile sale din clasele primare. Usturimea obrazului îi trezește brusc toate amintirile de când transpira la tablă. Lacrimile îi izbucnesc instinctiv, fără să le mai poată controla. Bărbia îi tremură. Nici nu apucă să elibereze bine prima lacrimă și Mitu îi seceră vijelios picioarele dintr-un șut aplicat pe la spate. Fâșul se rupe în mâinile părintelui, Sifon cade la pământ și scoate un urlet schingiuit care este întrerupt din scurt de impactul cu solul. Burtosu îl apucă de mâini. Mitu îl apucă de picioare și îl descalță cu forța în timp ce piticul se zvârcolește ca un șarpe ars. Mitu azvârle cu putere pantofii în râu: Cacu-ma-n ciucaleții tăi de fante scăpătat!!!

Un pantof cade în noroiul de pe malul râului, iar celălalt direct în apa nămoloasă de dincolo de șanț. Sifon se ridică sfâșiat și înlăcrimat. Toată lumea tace. Piticul grăsuț fuge nedemn către primul pantof și îl ia în brațe. Pleacă șchiopătând pe malul râului, în ciorapii aurii nămoliți, ștergându-și mucii amestecați cu lacrimi pe mâneca fâșului. O apucă pe lângă râu, prin spatele caselor, urmărind celălalt pantof purtat de apă. Cei trei comeseni oftează ușurați, se șterg de praf, îndreaptă masa răsturnată și se așează din nou la umbră. Burtosu mai aduce două beri calde și-o carafă cu vin. Părintele își face cruce și soarbe mulțumit. Peste birt se așterne din nou liniștea. După un timp, din direcția opusă vine pe drum mama lui Nicu Sifon, doamna Evanghelina Măruntu. Îl vede pe părinte la masă și-i face cu mâna. Se apropie jovială:

– Sărumâna părinte!
– Sărut mâinile, țață Vanghilino! – rostește popa împăciuitor. Face cruce în aer către bătrână. Țața ajunge în dreptul birtului și-și face cruce:
– Părinte, dacă vine fiu-mio pe la dumneata, iartă-l, că-i tâmpit! Așa e el, mai bulbucat la cap de când erea mic, da’ n-a vrut să facă scandal în biserică! Îi călca țața Niculina pantofii și cu gâștile alilante. Că nici aia nu mai vede pă unde merge… n-o mai ia moartea odată! Trei-sute-obzej-dă-lei dătusem pe ei! Pantofi dă la București! Aproape juma’ de pensie… L-am trimes pe la prânz la matale, să-ți ceară iertare. De tâmpit ce e… Dacă-l vezi, iartă-l părinte!
– Îl iert, țățică. Cum să nu-l iert!?! Dumnezeu iartă toate!
– Să-ți dea Dumnezeu sănătate, părinte, că mai m-am liniștit! Mitule, mă duci mâine la cimitir cu colacii și alea? Nu mă uiți, da? Știe părintele…
– Te duc, țață. N-așa am vorbit?
– Pe la nouă?
– Pe la nouă.
– Așa, băiatu’ mamii. Mă duc să-l cat pe Nicu, să vie acas’ că-i târziu! Mâine avem treabă la cimitir. Știe părintele!
– Da, da… știm țață!
– Hai sănătate! Să ne-auzim de bine!
Cei trei o salută respectuos, iar țața își vede de drum. În sfârșit liniște. Cei trei oftează ușurați. Deja se înserează bine. Luminile se aprind de-o dată și din birt se aude radioul. La masă se tace. Burtosu rumegă o vreme pentru el, oftează și îl întreabă oarecum timid pe Mitu:
– Da chiar… doctora ce mai face?
– Vrei să te duci după piticu’ cu pantofii sau bem și noi ca oamenii la masă?