Prizonier
în bezna din tine

Aseară, târziu, m-am întâlnit cu un fost coleg de școală. Eu abia parcasem, el mormăia ceva lângă mașină. L-am recunoscut în lumina farurilor, o figură jerpelită, năclăită de nespălare și cocoșată de sărăcie. L-am strigat pe nume și, ca printr-o pâclă de amintiri pe jumătate uitate, m-a recunoscut. După un moment de claritate, m-a uitat din nou și atunci m-a lovit cumplita realizare că își pierduse mințile. Printre bălmăjeli neinteligibile, prins între un monolog nesfârșit și un dialog cu un agresor imaginar, omul nostru mi-a povestit ce pățise. Părinții muriseră, iar el, rămas înglodat în datoriile unei familii inconștiente, își pierduse treptat femeia, serviciul, casa și restul mărunțișurilor pentru care muncești o viață întreagă. Încetișor, în modul ăla parșiv pe care îl cunoaștem cu toții, greutățile vieții s-au tot apăsat pe mintea lui până s-a frânt. Viața și-a continuat parcursul firesc și prietenii au mers mai departe, fiecare preocupat de propriile drame cotidiene. Iar el… el a rămas singur pe marginea drumului, pierdut într-o haltă în care nu mai oprește nici un tren.

L-am ascultat cu inima frântă și m-am blestemat pentru egoismul mârșav care mă făcea să nu-l vreau lângă mine. Instinctul îmi spunea să fug. Era încă o fantomă tragică a unui soldat care nu-și mai amintea pentru ce murise, iar acum bântuia în peisajul noroios al propriilor mele înfrângeri. Eram sătul de durere și dornic să nu-l văd tocmai atunci, dar am încercat să-l înțeleg. Nu mi-a fost greu. Ceea ce ne salvează pe noi este inconștiența. Faptul că nu realizăm cât de aproape zburăm pe lângă flacăra dezastrului, în fiecare zi. E suficientă o nouă suferință, un accident, un set de circumstanțe incontrolabile, iar mintea noastră s-ar putea spulbera în mii de cioburi imposibil de lipit la loc. Am îngroșa rândurile stafiilor care plutesc ignorate în periferia conștiinței colective, iar viața ar merge mai departe ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Am încercat să-l ajut, dar n-am putut face nimic altceva decât să-i ofer pachetul meu de țigări. L-aș fi jignit dacă i-aș fi oferit bani, iar vorbele de mângâiere ar fi fost o insultă plină de cinism la adresa unei suferințe inimaginabile. Am rămas lângă el, așezat pe bordură la marginea șoselei. Am stat în liniște, convinși amândoi că nici un cuvânt nu ar fi putut adăuga ceva la interacțiunea noastră. Mi-am amintit ce veseli eram când eram copii. Ce viață fără griji, cu limite invizibile și perspective luminoase. M-am pierdut în gânduri și tăcere. Mintea mi-a zburat către fosta lui soție dormind în brațele unui alt bărbat, într-o nouă viață, într-un univers complet paralel și intangibil pentru stafia asta blocată într-un conflict imaginar. Am realizat exact momentul în care mi-aș fi pierdut eu mințile.

După minute bune de tăcere, m-a dezmeticit arsura țigării care se fumase singură până la deget. El continua același monolog înspăimântător, ca un blestem mocnit… ca o incantație ritualică în cinstea unui zeu al nebuniei. M-am ridicat, i-am strâns mâna murdară și am plecat. Nu m-a văzut. Nu m-a simțit. Pe drum spre casă m-am gândit de câte ori uităm de micile binecuvântări. Câte daruri nedesfăcute lăsăm să adune praf în colțul unei vieți. Câți copii rămân nemângâiați și câți oameni nu vor ști niciodată că au fost iubiți, pentru că eram prea grăbiți sau prea ocupați ca să putem exista cu adevărat în lumea lor.

Ar trebui să ne oprim o clipă din căcaturile fără însemnătate cu care ne omorâm timpul, să ne uităm în jur și să ne bucurăm de darul lucidității. Sărutați-vă copiii. Îmbrățișați-vă iubiții și iubitele. Bucurați-vă că îi simțiți și că îi recunoașteți. Existăm în lumea lor. Suntem mai fericiți și mai binecuvântați decât credem. Cel mai groaznic lucru din lume este să rămâi singur, prizonier în bezna din tine.

… sau am putea să facem un selfie, cu buzele țuguiate, cu mașina premium, cu ce-avem mai de preț…

(iulie 2016)