estebine.ro
  • Home
  • De Dragoste
  • De Viață
  • De Război
  • Despre mine
  • Contact

estebine.ro

  • Home
  • De Dragoste
  • De Viață
  • De Război
  • Despre mine
  • Contact
De Viață

Prizonier
în bezna din tine

autor Dan Pavel July 14, 2018
Prizonier <br>în bezna din tine

Aseară, târziu, m-am întâlnit cu un fost coleg de școală. Eu abia parcasem, el mormăia ceva lângă mașină. L-am recunoscut în lumina farurilor, o figură jerpelită, năclăită de nespălare și cocoșată de sărăcie. L-am strigat pe nume și, ca printr-o pâclă de amintiri pe jumătate uitate, m-a recunoscut. După un moment de claritate, m-a uitat din nou și atunci m-a lovit cumplita realizare că își pierduse mințile. Printre bălmăjeli neinteligibile, prins între un monolog nesfârșit și un dialog cu un agresor imaginar, omul nostru mi-a povestit ce pățise. Părinții muriseră, iar el, rămas înglodat în datoriile unei familii inconștiente, își pierduse treptat femeia, serviciul, casa și restul mărunțișurilor pentru care muncești o viață întreagă. Încetișor, în modul ăla parșiv pe care îl cunoaștem cu toții, greutățile vieții s-au tot apăsat pe mintea lui până s-a frânt. Viața și-a continuat parcursul firesc și prietenii au mers mai departe, fiecare preocupat de propriile drame cotidiene. Iar el… el a rămas singur pe marginea drumului, pierdut într-o haltă în care nu mai oprește nici un tren.

L-am ascultat cu inima frântă și m-am blestemat pentru egoismul mârșav care mă făcea să nu-l vreau lângă mine. Instinctul îmi spunea să fug. Era încă o fantomă tragică a unui soldat care nu-și mai amintea pentru ce murise, iar acum bântuia în peisajul noroios al propriilor mele înfrângeri. Eram sătul de durere și dornic să nu-l văd tocmai atunci, dar am încercat să-l înțeleg. Nu mi-a fost greu. Ceea ce ne salvează pe noi este inconștiența. Faptul că nu realizăm cât de aproape zburăm pe lângă flacăra dezastrului, în fiecare zi. E suficientă o nouă suferință, un accident, un set de circumstanțe incontrolabile, iar mintea noastră s-ar putea spulbera în mii de cioburi imposibil de lipit la loc. Am îngroșa rândurile stafiilor care plutesc ignorate în periferia conștiinței colective, iar viața ar merge mai departe ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Am încercat să-l ajut, dar n-am putut face nimic altceva decât să-i ofer pachetul meu de țigări. L-aș fi jignit dacă i-aș fi oferit bani, iar vorbele de mângâiere ar fi fost o insultă plină de cinism la adresa unei suferințe inimaginabile. Am rămas lângă el, așezat pe bordură la marginea șoselei. Am stat în liniște, convinși amândoi că nici un cuvânt nu ar fi putut adăuga ceva la interacțiunea noastră. Mi-am amintit ce veseli eram când eram copii. Ce viață fără griji, cu limite invizibile și perspective luminoase. M-am pierdut în gânduri și tăcere. Mintea mi-a zburat către fosta lui soție dormind în brațele unui alt bărbat, într-o nouă viață, într-un univers complet paralel și intangibil pentru stafia asta blocată într-un conflict imaginar. Am realizat exact momentul în care mi-aș fi pierdut eu mințile.

După minute bune de tăcere, m-a dezmeticit arsura țigării care se fumase singură până la deget. El continua același monolog înspăimântător, ca un blestem mocnit… ca o incantație ritualică în cinstea unui zeu al nebuniei. M-am ridicat, i-am strâns mâna murdară și am plecat. Nu m-a văzut. Nu m-a simțit. Pe drum spre casă m-am gândit de câte ori uităm de micile binecuvântări. Câte daruri nedesfăcute lăsăm să adune praf în colțul unei vieți. Câți copii rămân nemângâiați și câți oameni nu vor ști niciodată că au fost iubiți, pentru că eram prea grăbiți sau prea ocupați ca să putem exista cu adevărat în lumea lor.

Ar trebui să ne oprim o clipă din căcaturile fără însemnătate cu care ne omorâm timpul, să ne uităm în jur și să ne bucurăm de darul lucidității. Sărutați-vă copiii. Îmbrățișați-vă iubiții și iubitele. Bucurați-vă că îi simțiți și că îi recunoașteți. Existăm în lumea lor. Suntem mai fericiți și mai binecuvântați decât credem. Cel mai groaznic lucru din lume este să rămâi singur, prizonier în bezna din tine.

… sau am putea să facem un selfie, cu buzele țuguiate, cu mașina premium, cu ce-avem mai de preț…

(iulie 2016)

4 commentarii
105
Facebook Twitter Google + Pinterest
articol anterior
Topul celor mai proști extratereștri
articol următor
Ce-i spun eucopilului

You may also like

Românul e cel mai bun doctor

March 28, 2018

La corporație totul este bine

April 12, 2018

Polițiștii la un pas de moarte

August 7, 2019

Româniastat eșuat

July 4, 2018

Șeful român,căpitanul nostru

November 27, 2018

Caracal: Cu ce veți rămâne după moartea inocenței

July 29, 2019

Dumnezeu nu rămânefără fani

November 27, 2018

Black Friday Parascheva consumeriștilor

March 30, 2018

Motive de divorț

March 30, 2018

De la fake news la non news

July 5, 2019

4 commentarii

Alexandru' July 16, 2018 - 7:16 am

… (încă puțină tăcere)

Reply
Ileana August 3, 2018 - 7:14 pm

Mda, m-ați facut să mă abonez la newsletter…

Reply
Gabriel December 12, 2018 - 12:03 pm

M-ai facut sa imi aduc aminte de asta https://www.poemhunter.com/poem/the-shoelace/

Reply
C February 6, 2019 - 2:07 pm

Felicitari pentru acesta scriere. Sunteti, in general, genial, dar cu articolul de mai sus…ati ajuns unde trebuie in inima cititorului.

Reply

Comentezi? Anulează Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Cele mai recente

  • N-am nimic de zis
  • Manifestul extremistului dintre voi
  • Revoluția nu se poate termina niciodată
  • Dușmanul tuturor, prietenul nimănui.
  • Noua eroină cu 30% mai multă femeie

Articole recente

  • 1

    Când tragi pe nas un praf de stele

    January 12, 2020
  • 2

    Spaima femeilor nemăritate

    September 17, 2019
  • 3

    Până când gluma ne va despărți

    August 19, 2019

Newsletter

Dacă nu are cine să-ți umple căsuța de spam, abonează-te la newsletter-ul porcușorului și fii la curent cu ultimele banalități pe care deja le știai, deși poate că nu le rostiseși cu același fler dramatic.

  • RSS

©2018 Este Bine - Toate drepturile rezervate.


Top