Zece luni și nouă zile

E o cameră întunecoasă luminată de o lampă timidă. O femeie stă ghemuită într-un fotoliu prea mare. Dintre coapse i se prelinge o picătură de lichid vaginal care întunecă tapițeria fotoliului elegant. Își strânge genunchii la piept. Se frichinește. Stă incomod.

Ca să-și alunge gândurile, încearcă să se concentreze pe un el și-l privește pentru prima dată cu obiectivitate, luminat de lampa fără vlagă de pe noptieră. E un bărbat indiscutabil frumos. Stă tolănit în pat, dezbrăcat într-o splendoare de care e perfect conștient. Ea oftează și-l analizează din cap până-n picioare. Fiecare centimetru de trup inspectat îi adaugă femeii câte o picătură la starea proastă pe care o are deja.

Vaginul încă îi freamătă enervant în spasmul orgasmului ratat care i-a disipat melancolia etilică și a lăsat-o pradă unei mahmureli nemiloase. Tâmplele încep să-i zvâcnească ușor ca un acompaniament batjocoritor pentru pulsația unei muchii de orgasm eșuat care sapă nemilos în trezia ei nedorită. Devine clar că a fost o greșeală să-și întrerupă lunga pauză de la intimitate taman cu el.

N-o ajută deloc să-l privească. Celelalte gânduri se întorc tiptil și o întunecă și mai rău. Deja a început să-i deteste degetele de la picioare. N-au nimic special, nu sunt urâte, nu sunt strâmbe sau murdare, dar o scot din minți. Nici ea nu știe de ce. Își întoarce privirea asupra unghiilor ei de la picioare și a ojei ciobite. Își trage tricoul peste genunchii zburliți de o răcoare misterioasă și se ghemuiește mai adânc în fotoliu. Se simte murdărită. Trage aer în piept, dar n-o lasă inima să-i spună că îl detestă deja de câteva minute bune. O trece un fior. Își face curaj, trece un pic prea dur cu mâna prin păr și rostește timid:

– Te superi dacă te rog să te îmbraci și să mergi acasă?
– De ce? întreabă bărbatul confuz.
– M-am simțit bine în seara asta și îți mulțumesc…
– Și eu… rostește el încercând să zâmbească împăciuitor.
– … dar e târziu și mâine am multe lucruri de făcut. Își închide coapsele și mai mult, încercând involuntar să-și ascundă vulva umedă sub tricou.
– Aș fi vrut să mai petrecem timp împreună… să ne cunoaștem.
– Aș vrea să nu… Nu te supăra! rostește ea hotărâtă, întorcându-și rătăcită capul către fereastră. Își ascunde fața în spatele pletelor negre și tace.

Ar fi fost un bărbat frumos în toate nopțile anului. Nu înțelege de ce trupul lui îi provoacă atâta silă în noaptea asta. Bărbatul se îmbracă grăbit în tăcere și dă să zică ceva, dar ea privește în continuare spre întunericul din fereastră, ca și cum n-ar fi nimeni în cameră. El dă să o atingă, dar se răzgândește. Mormăie trist:
– Ok… atunci plec. M-am bucurat să te cunosc. Te sun? Mă suni tu?
– Nu mă suna. Mai vorbim pe net dacă e… zice ea lipsită de convingere.
Bărbatul se întristează vizibil. Se răsucește pe călcâie și iese. Se aud câțiva pași pe coridor și o ușă trântită cu suficientă putere încât să pară o exclamație.

Femeia oftează. Își trece din nou mâna prin păr și privește către bezna de la fereastră. După un timp își amintește de paharul de vin uitat pe măsuță. Îl ridică și soarbe o gură de lichid amărui mult prea cald. Își simte umezeala, trece înfrântă cu degetele peste labii și înjură în gând. E prea obosită ca să se mai ridice, dar nu vrea să ude fotoliul mai rău. Trage de tricou, și-l vâră sub fund și mai soarbe o gură de vin, amintindu-și că a fost o greșeală și prima dată. Gândurile o apasă din ce în ce mai rău și nici bezna din spatele ferestrei n-o mai ajută.

O ustură ochii de oboseală, dar nu vrea să atingă patul de prea multă repulsie și tristețe. Ridică telefonul și caută în agendă. Se răzgândește. Îndreaptă mâna spre pahar, dar își amintește cât e vinul de trezit și cald. Renunță. Suportă o liniște cutremurătoare. După un timp, cedează. Ridică telefonul și apelează în drum spre ureche. Tonul de apel îi zgândărește timpanul ostenit de mahmureală și de muzica suportată în club. Trece o eternitate, iar apelatul nu pare să răspundă. După o vreme se aude un declic și o voce masculină blândă, gâtuită de somn:

– Da…
– Hei! femeia parcă se relaxează brusc, iar vocea îi devine oarecum duioasă. Vocea masculină pare îngrijorată:
– Hei! Ești bine? E totul ok?
– Da… sunt… sunt ok.
– Ce faci?
Tăcere
– Ana… Ana! Sigur ești bine? Vocea masculină din cască devine mai îngrijorată.
– Da… sunt bine! Promit! răspunde ea cu vocea gâtuită. Își drege glasul și continuă:
– Ce să fac… Nimic. Tâmpenii… Dormeai?
– E două noaptea. Da. Dormeam.
Tăcere

– Ana?
– Cât a trecut? întreabă ea cu vocea gâtuită. Îi tremură bărbia. Își strânge din nou picioarele sub tricou și se ghemuiește ca și cum ar vrea să îmbrățișeze telefonul. Vocea masculină oftează prelung și într-un final îi răspunde:
– Zece luni și nouă zile…
Femeia își surprinde lacrimile în cădere pe obraji. Măcar n-o mai ustură ochii de uscăciunea oboselii. Încearcă din răsputeri să-și stăpânească bărbia și să-și controleze vocea. Scâncește tremurat:
– Luna viitoare întra în clasa întâi…
Vocea masculină oftează sacadat la telefon încercând să-și controleze respirația ca să nu se audă plângând. Un suflu intens și brusc trădează șocul suferit de impactul cu vorbele femeii. Ea continuă:
– Mergeam să-i cumpărăm rochiță.
Femeia cedează și cade cu fața în genunchi încercând să-și stăpânească măcar mâna cu care ține telefonul la ureche. Vocea masculină rupe cu greu tăcerea printre suflurile silențioase și sacadate. Abia reușește să-și scoată silabele din plămâni:
– Parcă voia mov. Nu mov? Plisată și cu sclipici?
– Cu sclipici.
– Cu stele…
– Cum zicea ea… ”mami, vreau rochie de stele!”

Printre lacrimi trec hohote înnăbușite, apoi o tăcere grea. Vocea masculină oftează tremurat ca și cum ar vrea să dea de înțeles că e încă acolo. Femeia trage aer în piept și rupe încetișor tăcerea:
– Te-ai mai dus de anul trecut?
– Da. oftează vocea masculină. Era curat. Doar ceva crengi și frunze. Am făcut curat și am aprins. Tu?
– Știi că nu… Nu pot! N-am… n-am aer, suflet, nu știu ce n-am! N-am puls!
– Înțeleg.
– E stupid să te întreb cum ești? E stupid…
– Cum crezi că sunt? Nu sunt…
– Mi-e dor de tine.
– Și mie.
– Mi-e dor de noi.
– Și mie… Ana! Mă simt ca-n sicriu în casa asta goală de zece luni.
– Dar nu pot să te simt. Miroși a ea… Mă omoară să te văd. O văd! Vă văd! Mor!
– Nici eu nu pot. Erați leite… Cad din picioare!

– Mai stai cu mine la telefon? Te rog!
– Stau, pui…
– Te rog…
– Aici sunt! Bagă-te în pat și stau cu tine până adormi.
– Nu vreau în pat… stau aici în fotoliu și-ți ascult respirația.
– Ok… sunt aici.
– Mi-e dor de degetele tale urâte de la picioare…
– Și mie de țâțele tale prea mici.
– Stai cu mine!
– Culcă-te, că nu plec nicăieri.
– Bine.

E o cameră întunecoasă luminată de o lampă timidă. O femeie stă ghemuită într-un fotoliu prea mare și oftează scâncit cu urechea lipită de telefon. Își strânge picioarele în brațe, îmbrăcată într-un tricou mult prea mare. Apelul continuă minute în șir în tăcere. E conversația a două respirații care se suflă una pe cealaltă. O conversație a două perechi de plămâni care nu s-au mai respirat între ele de zece luni și nouă zile și, cel mai probabil, nu se vor mai respira niciodată.